Târgul 3-în-1

Lunile de iarnă trebuie decorate ca să nu observe omul că de fapt este frig, e plin de zăpadă și țurțuri de gheață, iar ceaiul fierbinte după 2-3 luni de răcoare și lopătat nămeți nu mai înveselește spiritele – așadar s-a inventat Valentine’s Day.

Am preluat sărbătoarea, doar la noi e iarna lungă și pretextul pentru hlizeală și răsfăț e suficient de bun – e o sărbătoare bună, nu dăunează nicicui.

Ceea ce m-a frapat astăzi în incursiunea mea prin centrul orașului, pe pietonala sibiană, a fost însă amalgamul – de la inimioare, ursuleți de pluș, dulcegării comestibile, jucărioare de lemn pentru copii, baloane cu imagini, bijuterii, flori până la mărțișoare, felicitări de 8 Martie și medalioane împletite pe șnururi alb-roșii am găsit de toate. Se pare că e rentabil și perfect logic să se pregătească omul din timp și pentru cadouri de 1 și 8 martie, doar și-așa nu mai e mult până atunci. Probabil că jucăriile pentru copii trimit de fapt la 1 iunie, că doar după iarnă urmează primăvara cu toate lunile ei succesive și, de ce să nu profităm, nu?

Mă gândesc că ar fi mai util să organizăm odată la 3 luni târguri, căsuțe și tarabe care să cuprindă toată panoplia de produse ce ar putea fi trebuincioase tuturor sărbătorilor de sezon – gândite pe anotimpuri, să nu forțăm oamenii să cumpere mărțișoare în martie, globuri în decembrie sau costume de baie în iulie. Cuprinzător, de import dar cu prețuri „de ocazie” ori „handmade” și musai cu sloganuri gen „Black Friday de Ziua Îndrăgostiților” și oferte strigate „3 la zece lei”.

profitable-offers

Image source : http://goo.gl/WeJmUi

Advertisements

Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Refugiu

Sunt mai multe feluri de liniște. Cea care ne-a pândit pe noi astăzi este liniștea iernii. E o liniște fără ecouri, fără reverberații. E o liniște apăsătoare, nu una jucăușă, odihnitoare sau oportună. Iarna toate sunetele sunt cumva estompate (de căciuli, de stratul de zăpadă, de pelicula de gheață, de cerul greu de nori și fulgi), iar liniștea e mai profundă. Mai opacă. Ne întorceam pe rând să privim în spate. Aveam senzația, ba eu, ba fiul meu, că e ceva în urma noastră, că trebuie să fim vigilenți. Am parcurs jumătate din drum cu capetele întoarse, deși nu auzeam propriu-zis nimic. Chiar și unul pe celălalt ne auzeam cu dificultate. Sunetele curgeau mai lent, mai rotunde și se rostogoleau înfundate vocile nostre peste fulare și mănuși.

Până mai ieri aceleași străduțe – acum pline de noroi și de muțenie – palpitau sub greutatea utilajelor și mașinilor de construcție. Toți oamenii se făcuseră nevăzuți, ca înghițiți de un hău neștiut, iar uriașele ființe metalice dispăruseră și ele în cotloane nebănuite. Casele erau aceleași pe lângă care trecuserăm de sute de ori. Dar erau mai cuminți, mai așezate, mai întunecate decât de obicei.

După ce am ajuns acasă, obosiți și rebegiți, am încuiat liniștea în afara ușii, am lăsat cheia în broască – să fim siguri că nu poate pătrunde pe acolo în interior – și am sperat că în casa noastră găsim un pic de gălăgie veselă și personală, ruptă de muțenia rece a satului.

snowbranchImage source : http://goo.gl/gSo7IK

 

Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp