O pâine

Oare ne-am obișnuit atât de mult să dăm peste incompetență la tot pasul încât să ne agaseze persoane anonime care refuză să facă o alegere personală?

Am cerut o pâine proaspătă. Desigur, mult prea vag. „Da’ de care mai exact vreți?” Vânzătoarea s-a oripilat efectiv – cu scuturat puternic de umeri, ce mai, toată ființa ei s-a prăbușit -, când am îndrăznit să zâmbesc sub enunțul „Alegeți dumneavoastră pentru mine; eu și-așa nu prea fac diferența între ele.” A răbufnit supărată „Da’ și eu de unde să știu ce vă place?!”

Reflexul a fost să declanșez o tiradă explicativă.. nu solicitasem să-mi ghicească vreun gând, să-mi identifice plăcerile culinare, nu cerusem de fapt o pâine care să-mi placă, ci una oarecare din raft care să nu fie învechită. Aș fi putut să continuu menționând că eu oricum nu văd până la etajeră ca să pot citi ce scrie pe etichete, că nu cunosc toate tipurile de pâine de aoclo, că prețurile oricum nu sunt afișate, că nu mă interesează ce anume conține pâinea, cum este preparată, cât de arsă coaja sau cine a livrat-o. Mi-am dat seama că ar fi durat prea mult și nu ar fi rezolvat problema, așadar, am inspirat adânc și am încercat încă o dată „Alegeți pâinea pe care o preferați dumeavoastră; ce vă luați pentru acasă.” Inutil bănuiesc să completez că nu a fost răspunsul optim. Am fost dur apostrofată „Poate nu vă place ce-mi place mie, așa că spuneți dacă vreți mare, mică, franzela, cu cartofi sau pe vatră..” Mi-am înghițit replica inițială pe care creierul meu o formulase și am făcut uz de singurul gest de care am fost în stare.

Mi-am îndreptat arătătorul stâng către unul dintre rafturi și am spus răspicat „Una de-aia!” Simulacrul a funcționat, neindicând realmente un tip de pâine propriu-zis, ci doar nivelul de unde să fie extrasă. Răsuflând ușurată că nu fusese împovărată cu o alegere pentru un terț, vânzătoarea mi-a dat una dintre cele 5 feluri de pâine de pe raft, comentând „Asta e de-aia cu cartofi, da’ e bătută, n-are coajă de-aia lucioasă. E bună?” Mi-am înghițit și ultima replică pe care aveam de gând s-o mai vociferez mental în incinta magazinului („Dacă mă lăsați să mușc din ea vă spun dacă e bună!”), am întins banii zâmbind „Mulțumesc, poftiți.” și am așteptat restul fără a ști cât costă pâinea.

Probabil e obositor să alegi în locul altcuiva, probabil presupune o copleșitoare responsabilitate în cele mai multe din cazuri; dar când nu există prefigurată eventualitatea reproșului, când îți e lasă libertatea de a face o alegere fără a suporta vreun soi de consecințe.. de ce oare am ajuns să ne temem atât de mult încât să nu mai putem fi fermi în asumarea unei poziții oarecare?!

Bread-RollsImage source : http://goo.gl/BGisfC

 

Advertisements

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image