Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Advertisements

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg

 

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”

Yesterday is history..

Am auzit astăzi la radio o voce spunând ceva într-un ton profund și, ciulindu-mi urechile am reușit să disting deasupra traficului, aerului condiționar și melodiei urlate de jucăria copilului, următoarele cuvinte:

 

Yesterday is history. Tomorrow is a mystery. Today is a gift. That’s why it is called the present.

 

Am căutat acum seara și am aflat că e un fragment dintr-un discurs ținut de Eleanor Roosevelt. Mi-a plăcut în primă fază faptul că e un gând al unei femei. Apoi mi-a plăcut același lucru care mi-a atras atenția prima dată: TODAY IS A GIFT. Mi-am amintit de vremea când mă trezeam dimineața și singurul motiv pentru care eram veselă și energică era tocmai faptul că am mai primit o zi, o zi de trăit, o zi numai a mea, o zi pentru mine, trimisă special și oferită în dar.

Mi-am amintit apoi de rugile fierbinți și speriate șoptite ca elevă – prin clasa a șaptea – atunci când simțeam prea presantă viața pe care se așteptau ceilalți s-o am: mă rugam să mor pe la 20 de ani, înainte să apuc să aleg un drum propriu-zis, înainte să apuc să dezamăgesc, înainte să apuc să fac oamenii dragi nefericiți. Mi-am amintit că fiecare în parte își dorea ceva pentru și de la mine, fiecare membru al familiei avea așteptări și gânduri, iar eu eram doar cocoșată de responsabilitatea de a-i mulțumi pe toți. Am cerut în repetate rânduri să nu fiu lăsată să apuc acea vârstă la care voi aduce neplăceri și nemulțumiri – pentru că știam că va veni acea vârstă și că nu-i voi putea mulțumi pe toți. Mă temeam că nu voi putea mulțumi pe nimeni. Mă temeam de propria decădere, de propriul insucces. Eram lașă. Știam că cei care pier de tineri sunt prețuiți și jeliți. Știam că oamenii își pot continua visul personal nestingheriți fiindcă oricum nu se va mai întâmpla nimic real și fiecare și-ar fi dus firul poveștii imaginare despre cum aș fi făcut eu și cum aș fi zis eu una ori alta. 

Mi-am amintit apoi că am apucat vârsta de 20 ani, atunci când viața ți se pare atât de bogată în trăiri și aventuri încât nu-ți vine să renunți la ea nici în cele mai acute clipe de suferință. Pentru că și suferința este un sentiment extrem pe care îl prețuim și îl exploatăm cât putem. Ne afundăm în propriile tenebre, durerea ne iese prin toți porii și atunci ne percem drept deosebiți pentru faptul că putem trăi senzații și sentimente atât de puternice, de acaparatoare, de absolute. Mi-am amintit cum am mulțumit Cerului că nu m-a ascultat și că m-a lăsat să văd mai departe viața alături de cei pe care i-am dezamăgit ori bucurat. Mi-am dat seama că bune și rele, suma lucrurilor este un total echilibrat, viu și în permanentă schimbare. Ceea ce duci în amintiri, în jurnale și bloguri reprezintă istoria te personală. Și istoria fiecăruia alăturată una lângă sau după alta formează istoria omenirii. 

După ce emoțiile s-au disipat și mi-am dat seama că pragul de 20 de ani a trecut și mi s-a acordat o nouă și o nouă zi, atunci mi-am dat seama ce mare este darul fiecărei clipe, fiecărui gând întrezărit, chiar dacă dispărut înainte de a fi conștientizat. 

Acum mi-am dat seama că omul controlează atât de puțin încât și prezentul i se sustrage de multe ori. Avem această clipă, care uite, deja a trecut, dar încă una și încă una în care apucăm să ne minunăm de cea dinainte, de cea care uite că tocmai trece.. Prezentul este cel al omului. Efemer, incert, colorat și viu..