Q & A :)

De ce ne facem planuri?
De cele mai multe ori, pentru impresia (ferma) ca avem control asupra viitorului.

Am putea trai in absenta planurilor?
Sunt destui cei care sunt convinsi ca o fac. Insa omul e inzestrat cu putere de anticipatie, ceea ce inseamna ca se formeaza mici previziuni si alegeri asupra viitorului, indiferent de vointa noastra constientizata.

E grava pentru echilibrul persoanei destramarea planurilor?
Nu neaparat. Uneori anularea unor evenimente prefigurate intr-un anume fel poate constitui o eliberare, o favoare chiar. E dificil, pe de alta parte, momentul remontarii, colectarea tuturor fortelor pentru adaptare, pentru modificarea viziunii si pentru actionarea in concordanta optima cu noile circumstante.

Sunt demni de mila atunci cei mai organizati dintre noi? Cei care fac permanent liste, planuri, programari? Cei cu agenda mereu in mana.
Nu. Nu sunt obsedati de control, cum s-ar putea crede. Prefera lucrurile bazate pe o structura. Si sunt mai sinceri decat ceilalti in manifestarea lor vadita si simpla de a incerca sa controleze cat mai mult din ceea ce li se intampla.

link-structure-nodesImage source : http://goo.gl/fJXNEy

 

Advertisements

Puterea amintirilor din copilărie

Era pe vremea când nu auzisem de Halloween. Nici eu, nici bunicul meu. Eram „la țară”, încă în vacanța de vară. Era septembrie și din grădină ne alegeam cei mai mari ori mai strâmbi bostani. Totdeauna când rămâneam doar noi doi în curte. Fiecare alegea câte unul, apoi povesteam ce fel de mutră trebuie să aibă dovleacul. Bunicul își scotea briceagul (pe care crestase singur „V. ȚUCULESCU” pe el cu o pilă ruginită, deoarece nu auzisem încă nici despre personalizatul obiectelor la comandă) și petreceam două ore împreună muncind asupra dovlecilor. Eu nu aveam voie să sculptez, dar puteam influența tăietura începută, negociam totul și la final mi se părea superb, indiferent de imaginea mea mentală incorect transmisă. Pentru că sufeream că nu am și eu voie să căsăpesc bostanii, am primit un briceag al meu. Îl am și acum, îl țin într-un sertar ca să nu se piardă. Este vechi, feminin, un fel de crem cu ramuri desenate și are o lamă îngustă încât pare alungit intenționat. Nu taie foarte bine. Dar oricum, l-am primit sub imperiul poruncii că nu am voie să-l folosesc. Când ești copil, nu contează că ți se dă un obiect pe care nu ai voie să-l folosești. Contează faptul că ai primit ceva ce aparține unei lumi din care nu faci parte. Că ai o bucată a ta și numai a ta din viitorul pe care-l visezi. Nu conta că nu aveam voie să-l deschid și să mă uit la lamă. Conta că e al meu pentru totdeauna și că aveam voie să-l țin în buzunar. Comoară netransferabilă la purtător, posesor exclusiv și indubitabil. Și eu știam, și bunicul meu știa că o să treacă anii și că de la un moment dat briceagul va putea fi folosit în voie, dar nu am discutat asupra momentului care permitea utilizarea. Avea zero importanță și pentru mine și pentru bunicul meu.

Când dovlecii erau gata noi ne lăudam reciproc pentru talent și idei, iar apoi porneam între oameni să ne laude și alții. Conținutul de dovleac ce strălucea pe pantalonii noștri nu ne răpea deloc din înfumurarea noastră de maești sculptori de bostan. Făceam rost de lumânări din acelea aduse de bunica acasă duminica de la biserică, parastase ori pomeni și ne luminam operele, așteptând apusul ca să ne admirăm dovlecii știrbi în toată splendoarea lor.

Eram fericiți și guralivi și nu ne păsa de schimbarea anotimpurilor, de singurătate și îmbătrânire, nu știam că există un Halloween comercial pe care națiunea noastră urma să-l înfieze ca pe un prunc ce-a supt la sânul tradiției și istoriei, nu ne păsa de ziua de mâine, de pensionari ori de orfani. În lumea noastră totul se reducea la o legumă mutilată „artistic” și la euforia pe care orice creație a mâinilor proprii o dă oricui se încumetă să facă ceva.

Retrospectiv… Îmi dau seama că poate bunicul meu în cuget și simțire suprapunea mult mai mult decât ceea ce vedeam eu, însă prefer să-i păstrez imaginea intactă și perfectă în virtutea amintirii propriei copilării și să consider că atunci când scobeam dovleci era relamente fericit și împăcat cu lumea.

SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1

Image source : http://www.happyclippings.com/wp-content/uploads/2011/09/SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1.png

Atunci si acum

Acum câțiva ani am scris un text. S-au oripilat mulți dintre cunoscuți, chiar și membri ai familiei mele. Citind astăzi Cioran, am dat peste un fragment care mi-a adus în prezent gândurile din trecut. Le reiau, după ce îl citesc pe Dl. Cioran:

Eram singur în cimitirul care domina satul, când a intrat în el o femeie însărcinată. Am ieșit imediat, ca să nu trebuiască s-o privesc de aproape pe acea purtătoare de cadavru, nici să meditez asupra contrastului dintre un pântece agresiv și mormintele modeste, dintre o făgăduială înșelătoare și finalul oricărei făgăduieli.

———————

În sala de așteptare a unei clinici, însoțindu-mi bunica la un control, privind în jur, sesizez un număr considerabil de femei însărcinate. Poate numărul nu e mare, dar par multe. Oricum, ocupă mult spațiu.

Scaunele, fotoliile și banchetele gem de greutatea sufletelor care alternează emoții tăinuite, gânduri și temeri, speranțe și proteste, reacții și presiuni.

Privind aceste femei ce poartă o etichetă de „femei în așteptare” (parafrazând eufemismul expecting ladies), în minte mi se conturează brusc și dureros o imagine deloc flatantă: un șir de văcuțe aliniate într-un grajd generos, așteptând controlul veterinarului.

Clipind repede peste imaginea din imaginație, am scrutat restul persoanelor din sala de așteptare. Suferinzi, bolnavi, oameni împovărați de gânduri, de dureri și lipsiți de zâmbet. Mi s-au părut brusc mai frumoși, mai interesanți, mai demni. Nu-și purtau la vedere rănile, bolile, starea, condiția. Pentru a-i descoperi se impunea un dialog. Se impunea o comunicare verbală și o scanare imagistică. Toate purtătoarele de burtici își păstrau la vedere motivul vizitei. Erau ușor de identificat, de izolat în mulțime, de anticipat în mentalul colectiv. 

Brusc mi s-a părut trist faptul că femeile sunt construite astfel încât să treacă printr-o condiție atât de transparentă. Umilitor. Nu ne naștem egali. Brusc, o boală a ficatului mi s-a părut mai fascinantă decât o sarcină în trimestrul 3. Mi-am conștientizat respectul pentru cei ce-și purtau mut și intim organismul. Am urât preț de câteva minute acel stigmat și acea evidență a sarcinii. Boala, prin subtilitatea ei are o notă de frumusețe, de atracție. Dramatism neașteptat.

În secunda următoare m-am bucurat că nu funcționează telepatia. Acele femei zâmbitoare și convinse de farmecul stării lor, mi-ar fi căutat carotida dacă mi-ar fi cunoscut gândurile, Aș fi putut deveni titlul vreunui tabloid de duzină „14 femei însărcinate au masacrat, aparent fără motiv, un aparținător în sala de așteptare a clinicii Z din Sibiu”.

———————

Acum privesc prin ochii femeii care a trecut foarte lin printr-o sarcină, foarte lejer printr-o cezariană și a devenit mama unui copil pe care îl vede (desigur) cel mai frumos și mai sclipitor de pe planetă. Am beneficiat de avantajele perioadei (lungi, cu noroc, de 9 luni) de sarcină și am râs tot timpul, am fost fericită după ce mi-am depășit toate oscilațiile dintre revoltă, groază și încântare. În continuare mi se pare nedemn să ai un burdihan imens la vedere și să fii din start tratat într-un anume mod pentru că acel detaliu este atât de vizibil încât e imposibil să-l ignori. Toată experiența spitalului, a controalelor și a aspectului medical îmi stăruie în continuare neplăcut fizic și psihic în minte. Nu retrag nimic din cele gândite în trecut și.. în continuare mi se pare că suntem de blamat pentru faptul că aducem pe lume suflete pe care nu le putem întreba dacă vor să fie aduse aici, unde noi nu suntem mulțumiți de ce dispunem și de ce suntem capabili. Nu știu dacă avem dreptul să invocăm prezența unei alte ființe umane atâta timp cât nu am descoperit sensul vieții, atâta timp cât viața culimnează cu moartea și totul pare lipsit de finalitate logică, optimistă… În continuare mă întreb dacă într-o zi copilul meu nu mă va urî pentru că am hotărât să provoc cerurile și să-l doresc în familia mea.. În continuare mi se pare că toate gândurile unei femei gravide sunt identificabile fără a schimba măcar o vorbă cu cea în cauză, în timp ce un bolnav de cancer are atâtea secrete de împărtășit…

Cu toate acestea, prefer să văd femei rotunde zâmbind și nu oameni bolnavi, deși nu am tentația de a mângâia vreo burtică vreodată și nici nu vreau să mă apropiu prea mult de un bolnav terminal, asumându-mi riscul de a rămâne departe de cele mai mari secrete ale existenței..

 

Continuarea personală a unei idei de împrumut

Kobo Abe scria în Chip străin că „Viitorul nu este decât o funcție a trecutului și nu se pot face planuri de bătălie.” 

Consider că funcția trecutului beneficiază de un mare noroc – variabila necunoscută. Fapt pentru care ne putem permite optimismul.

ImageImage source : http://goo.gl/ygLBCR

 

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Irealul realității

Iubirea e cea care îți dă puterea de a trăi cu cel iubit extrem de departe de realitatea în care tu stai strâns lipită de el. Realul lumii tale de îndrăgostit e atât de frumos și de departe de concret pentru că acel cuget emoționat te poartă prin decoruri romantice ori sălbatice, printre cuvinte pe care cel iubit nu le va pronunța vreodată (dar pe care tânjești să le auzi), prin locuri pe care nu le veți vizita vreodată mână în mână, prin păduri în care nu veți alerga niciodată unul după celălalt.

Iubirea este cea care îți dă forța de a te uita cu drag la o mână care nu te-a mângâiat niciodată acolo unde ți-ar fi plăcut, dar despre care tu știi că ar putea oricând să o facă. Atingerea în sine devine secundară – potențiala atingere este cea care te înfioară, care te face să visezi și să ajungi cu imaginile atât de departe încât în cele din urmă nu mai știi cum să te întorci în brațele care te țineau pe canapeaua roasă de timp a sufrageriei.

Iubirea este cea care îți deschide accesul către ubicuitate: ești acolo, în brațele lui, dar ești și acolo în vârful muntelui, alături de el (cel căruia nu-i place efortul fizic), ești și acolo pe pista cursei de Formula 1 (pentru că știi că el își dorește un astfel de împreună) … și  … într-o clipită ai suprapus zeci de imagini ale viitorului posibil cu senzațiile prezentului. 

Realul devine mai șarmant pentru că reușești să-i suprapui toate dorințele, planurile și speranțele conturate de sufletul îndrăgostit…

Image

Image source : http://goo.gl/3R57my

Eu si Marea

Marea iti da cea mai puternica senzatie de evadare.’ mi-a spus cineva odata..

Pe mine marea ma fascineaza, osciland purtata de valurile ei intre beatitudinea de a o respira si furia de a-i vedea esenta: sedimenteaza maniacal victime inghitite dupa bunul plac, aglomereaza resturi printre vietati ce traiesc cu iluzia libertatii, aduna cioburi de trecut si pe toate le afunda in straturi unele peste altele recreand la infinit fundatia unui viitor la fel de incert. Imi este greu sa o iubesc, imi repugna prin asemanarea cu omul, imi displace prin distanta pe care mi-o impune, insa mi-e imposibil sa o ignor sau sa o uit.