Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Din nou copil

Se apropie toamna. Cu toate grozăviile și surprizele ei frumoase, parfumate și colorate amețitor.

Din nucul pe lângă care trec zilnic am primit o ofrandă de 3 fructe. Cu coaja verde crăpată pe alocuri, cu un miros inconfundabil, cu promisiunea de a căpăta din nou pete ocre pe degete, ca atunci când.. eram copil, urma să înceapă școala și, de acolo, din Paradisul meu de vară, primeam un ultim semn – acele nuci verzi pe care mă chinuiam să le desfac cu pietre, cu cuțite și cu unghiile..pentru a savura miezul plăpând, alb lăptos, îndepărtând pielița amăruie cu nervuri.. Pentru a simți cum se sfarmă între dinți acea mică esență de perfecțiune, acel dar pe care natura îl face celor ce știu să-l aprecieze. Nu aveam răbdare să desfac mai multe nuci și apoi să mănânc pe îndelete miezul pur. Cum reușeam să pătrund în inima uneia, o devoram, cu poftă, cu sălbăticie și entuziasm.

Așa am făcut și astăzi.. Nucile sunt perfecte! Mici, cărnoase, parfumate. Fiul meu nu a gustat din ciudatul preparat de pranz.. Nu a fost curios să-și imite mama, care râdea ca un prunc ce a primit în mână o sticluță cu lapte de mamă… A mirosit miezul fragil, l-a apropiat de buze și apoi mi l-a înapoiat cu o ridicătură de nas și sprânceană. Văzând bucuria cu care l-am acceptat, mi-a dat apoi și toate cojile lemnoase pe care le-a găsit, sperând să mă vadă la fel de fericită. Și așa am fost ! 

Mi-am amintit că bunicul (și fratele meu de cruce) îmi făcea bărcuțe din „cochilia” nucii, m-am uitat cu multă dragoste către cojile golite și răspunsul a venit pe dată: iubire! Inimioarele desenate de miezul alb în formațiunea fructului mi-au deschis ochii. Voi transforma aceste „resturi” de nuci în recipiente ale dragostei. Le voi modifica în așa fel încât să transmită cuiva un mesaj de iubire. Și acest gând mi-a dat aripi, aripi care mi-au spus că .. totuși, nu mai sunt copil. 

Image

 

Timiditatea naturii

Sunt multe tufe puternice de trandafiri pe drumul pe care îl parcurg zilnic. Tufe înalte, cu flori multe, cu boboci ce promit încă un rând de inflorescențe vesele înainte de prima zăpadă. Am început să le privesc cu ochi de îndrăgostit, nu doar să mă bucur pasiv de existența lor. Am observat de la o zi la alta cum le afectează soarele și ploile, care flori se scurtură primele și cum se ofilesc unele flori abia deschie, cu tristețe că nu au putut să-și atingă maximul de splendoare.

M-am uitat și astăzi la trandafirii galbeni, roz și albi: florile sunt rușinoase. Avea dreptate micul prinț. Sunt vanitoase și dure, dar sunt rușinoase. Toate crenguțele crescute anul acesta, toate frunzele apărute în această vară au o tentă de roșu. Sunt timide și se rușinează cât sunt foarte tinere, imediat după ce se desfac din tulpini, după ce frunzele își dezlipesc foile unele de altele și se descrețesc către soare. Vlăstarii anului 2013 sunt încă ruginii și numai la anul vor avea suficient de mult curaj încât să se alinieze verzi și fermi în continuarea trupului din care au crescut. Îmi sunt mai dragi trandafirii acum.

ImageImage source :

http://images2.layoutsparks.com/1/171450/fragile-lovely-rose-flower-31000.jpg

Cu licurici în suflet..

M-am așezat în iarbă. Multe paie în jurul meu îmi transmiteau mirosuri de toamnă și gânduri de ploaie. Garduri din nuiele împletite păreau a încerca delimitări nefirești în peisajul verde. Oameni trecuseră pe acolo. Doriseră să se știe că au trecut pe acolo. Au încercat chiar să demonstreze că au rămas acolo mult timp. Că se simt proprietari. Că ceva din pământ și iarbă, din rouă și din norii de deasupra câmpului le aparține. Câtă nerozie !

Am mângâiat spicele frânte care ajungeau la nivelul palmei mele și m-am întrebat cum comunică ele cu cerul. Mi-amn răspuns apoi, privindu-le atent. Prin culoare. Se ițesc verzi și crude, apoi, în timp, tot ascultând muzica sferelor, trilurile stelelor și trecerea soarelui, devin mai aspre, mai rezistente și totuși mai fragile. Își schimbă nuanța, devin palide, terne și se apropie de pământul care le-a născut. Își iau rămas bun de la înaltul pe care au încercat să-l atingă și se lungesc inerte pe sol, așteptând grăunțe calde de nisip să le macine corpul, să le niveleze grijile și să le transforme.

Am stat apoi în liniște timp îndelungat. Am stat cuminte și am simțit umezeala rece a pământului căutându-mi porii prin care să mi se strecoare în suflet. Am stat cu ochii închiși și am trăit orbește apusul de soare și răsăritul lunii. Am simțit cum se schimbă moliciunea aerului într-o densitate întunecată. Am simțit gândurile părăsindu-mi cugetul unul câte unul, până când în locul lor a rămas o simplă stare de bine, fără substraturi, fără amintiri, fără planuri. Am deschis ochii atunci când devenisem un corp relaxat respirând natură. Am întins mâna în beznă și după câteva clipe, pe firele subțiri de păr de pe braț mi s-au așezat licurici luminoși. Am vrut să-i înghesui pe toți în pumn și apoi să le înghit lumina, să nu mai fie niciodată întuneric în ființa mea. Dar nu era corect să le răpesc farmecul, să le curm vioiciunea efemeră. Nu puteam fi atât de egoistă încât să îi consider ai mei. I-am lăsat să poposească acolo atâta timp cât au dorit, iar apoi mi-am așezat palmele pe genunchi și mi-am dat seama câte pierde omul modern cu viața lui plină. Plină de o agitație fără vrajă.

licurici

Image source : http://www.tumblr.com/tagged/firefly-jar

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”

Rivala lunii, umbra licornei

Cred că e ultima noapte cu lună plină din august. Așa simt eu. Mâine luna va părea plină, dar va fi puțin ciuntită. Discul ei va fi mușcat de un dragon invizibil.

Astăzi am ales ca partenerul colindării să-mi fie luna. Am alergat lent, extrem de lent, alegând mereu străzile pe care luna putea să-mi rămână în partea stângă. O priveam adesea, peste umărul stâng. Așa cum privești un coleg pe pista de alergare sau un iubit în plimbarea prin parc. Ne zâmbeam. Luna a fost încântată. Nu a mai alergat niciodată cu nimeni. Păstram ritmul. Era mereu acolo.

Umbra mi se lungea subțire și vagă spre dreapta mea. Ca și când propria imagine mă îngâna nemulțumită că nu-mi sunt mie suficientă. M-a amuzat tentativa umbrei mele de a-mi sta mereu puțin înainte, de a se asigura că o reperez, de a mă urmări devansat. Un soi de concurență cu discul argintiu, silențios și departe.

Priveam înapoi către lună. Umărul meu stâng se pierdea în întuneric și percepeam tot mai acut marginile lunii, desenele profilului ei, prezența ei pe cerul fără stele și fără nori. Mi-am dat seama că acest profil mă va urmări în continuare, o lună întreagă, până la următoarea întâlnire completă, deplină, perfectă.

Nu mi-am dat seama în schimb când am ajuns din nou acasă. Acasă era lumină multă, dureros de multă pentru ochii mei deja obișnuiți cu semiobscuritatea. Acasă mă aștepta un vechi partener, acela mâinile pline de dragoste, atât de pline încât uneori mâna mea aluneca printre degetele prea îndrăgostite. Acasă se schimbase un miros. Totul parcă devenise un pic mai verde. Mai bun pentru mine. Mai liniștit. Acasă mi-am dezbrăcat camuflajul și mi-am regăsit trecutul.

 

Image source : http://farm5.staticflickr.com/4037/4453621859_5ecb5b8242_o.jpg

unicorn shadow

Neputința licornei

Astăzi m-am camuflat în haine noi. Unele primite de curând. Altele cumpărate astăzi. Încălțări albe și ceas asortat. În rest, mult verde. Nu poți scoate pădurea din sufletul licornei, chiar dacă ai făcut-o om. Mi-am răsucit vârtecușul și cu puțina coamă am ascuns din nou cornul în păr. Am pornit să cutreier satul. Același sat. Aceiași oameni. Am ales un alt traseu. Cu opriri convenționale. Cu dat binețe celor pe lângă care treceam în viteză suficient de redusă pentru a-i recunoaște. Cu lentoare în pași. Pentru că e greu să alergi pe două picioare după ce ai făcut-o pe patru picioare copitate o eternitate.

Am salutat și luna de la bun început. Era parcă prea luminoasă pe cerul ce nu se săturase încă de soare și apărea cumva ne-la-locul ei. Am simțit-o aproape. Nici eu nu-mi găsesc locul aici. Nici eu nu mă încadrez chiar cum trebuie. Dar am alergat înainte. Înainte și cu multe cotituri. Ca un slalom printre buturugi străvechi ce răsăreau prin puterea amintirilor mele din asfaltul cald.

Câinii nu m-au dat de gol nici de data aceasta. Am întâlnit un cal. M-am apropiat dar până nu am stat în fața lui, scuturând din cornul mascat nu m-a văzut. A fost ciudat să-i vorbesc. Prea ciudat. Nu găseam silabele corecte ca să-i spun despre strămoșii lui, ca să-l întreb despre viața lui de acum. Așa că am tăcut zâmbind. I-am stat doar alături. După ce a mai rumegat câteva gânduri s-a înclinat ușor, și-a îndoit piciorul stâng din față și a făcut o plecăciune. Mi-a fost atât de drag! Atunci, acolo, l-aș fi îmbrățișat. Dar mi-am scuturat doar coama și l-am lăsat să vadă strălucirea dinăuntru, iar el s-a ridicat mulțumit și a făcut trei pași în spate.

I-am mai stat alături puțin, dar am pornit mai departe. Greierii cântau senini ca întodeauna, ca și când nimic nu-i poate opri din lungile și sonorele serenade, că și când ei retrasmit la suprafață tumultul intern al pământului. Ca și când le este imposibil să asculte și să nu redea muzica pe care o aud. Ca și când ei reprezintă veșnicia. Perpetuu acolo, nevăzuți de oameni, dar auziți și pomeniți.

Am dat mai apoi peste un cadavru. Morții par mereu mai mici decât atunci când erau în viață. O păsărică moartă zăcea cu gâtul frânt în colbul de pe drum. O vrăbiuță, din acele ciripitoare despre care oamenii spun că sunt prea multe ca să li se simtă lipsa. Dar ei nu știu ce mult valorează viața celor mulți. Celor mulți și nevinovați și buni.

Am luat vrăbiuța și am așezat-o în iarbă. La mică depărtare de calul dinainte. Mi-am dat seama că mi-am pierdut puterea de a mai învia corpul pe care suflul vieții l-a părăsit. Am devenit prea om pentru a mai putea reînnoda viața. Am plâns, am șoptit și mi-am cerut iertare. Iertare că sunt neputincioasă în fața firii.