Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.

Advertisements

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Cele de nespus

Fiecare om face cunoștință cu moartea.

Sunt de părere însă că primul contact ar trebui să fie  ..

.. în legătură cu o persoană suficient de apropiată, dar nu prea apropiată (să nu își vadă copilul de gimnaziu părintele murind ori sora adolescentă etc.)

.. un om și nu un animal îndrăgit (parcă nu e corect să vezi întâi cum moare un animal până nu ști cum poate muri seamănul tău, omul)

.. la o vârstă la care îți poți înțelege deplin suferința, circumstanțele și gândurile confuze

.. lipsit de forma spectacolului și de tragedia chinului

.. în absența violenței și a bruscheții

.. însoțit de un ceva care poate atenua golul ce se formează după acea ultimă clipă împărtășită între cel viu și cel aproape mort

 

Eu am considerat întotdeauna că varianta prin care am făcut cunoștință cu moartea (up close and personal) a fost una dintre cele mai suportabile. Un om cult și inteligent care a simțit că urma să plece dintre noi, fratele meu de cruce, nu a suferit atât încât să devină un chin susținut, nu a îndurat mai multă umilință decât doza necesară pentru a mă lămuri că moartea în sine nu are nimic elegant ori înălțător, a avut parte de o înmormântare atipică, de o cruce pe gustul meu deși nu a fost aleasă de mine și a lăsat un gol și o tristețe atât de nemângâiate de-a lungul vieții mele încât totul pare rezultatul unui plan bine gândit și perfect sincronizat. Nu am uitat, atunci, în acele prime 40 zile să-i mulțumesc pentru că el a fost cel dintâi din familia mea care să-mi dezvăluie amărăciunea finalului și nu am uitat să mulțumesc acelui zeu care le orânduiește pe toate că a avut îngăduință să aștepte cu tragedia aceasta până să am vârsta optimă și oamenii adecvați în jurul meu.

ImageImage source : http://goo.gl/Dqgyn9

 

Ineditul de septembrie

Fiul meu, în plimbarea lui pe ulița pe care locuim în satul Șelimbăr, astăzi la ore matinale, a ales să-și înghesuie pașii pe lângă un gard de sârmă. Și în mersul lui deloc echilibrat, a călcat pe o frunză de toamnă. Maronie, scorțoasă și restrânsă în sine. A pârâit când a fost fărâmițată de talpa lui mică, iar copilul meu… s-a speriat. Sunetul acesta al unei frunze care moare, ale cărei oase vegetale se rup sub piciorul lui, l-au speriat pe naivul care nu a mai avut percepții reale despre toamnă până la vârsta de doi ani.

Am râs când s-a speriat și mi-a sărit în brațe. În clipa aceea, timpul s-a oprit, totul a dispărut din jurul și dinăuntrul meu și a rămas doar mirarea aceea autentică și spaima de nefamiliar.

ImageImage source : http://goo.gl/hPTsgA