Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

Pasaje

Copiii adoră ușile. Închisul, deschisul, trecerea pragurilor înainte și înapoi. Nu pentru a ajunge altundeva, nu pentru mirajul unei noi lumi. Pentru tachinarea posibilității. Pentru joaca între opțiuni. Pentru a simți că se poate. 

Cred că ei știu ceva ce noi am uitat demult.

Image

 

Image source : http://goo.gl/NlEx2W

Zborul licornei

S-a înserat. E lună plină. De data aceasta nu am mai vrut camuflaj.

Luna arginitie mi-a amintit de libertate, de mine, de argintul viu ce curge în venele mele transformate. Am stat cu pisicile tigrate în curte. Le-am povestit susurat despre viața mea dinainte, le-am descris pădurile mele și puii de vulpe și le-am spus despre mirosul mușchiului și al frunzelor din codru. Le-am povestit despre frunzele brune care sub copitele mele nu foșnesc și le-am descris cu ochii închiși lumina albă din lacul cu nuferi unde se oglindea o altă lună plină, aceeași, dar totuși .. alta în sufletul meu.

Am așteptat alături de felinele relaxate dar în permanentă alertă până s-a întunecat suficient de mult încât să nu se mai audă zgomotele oamenilor, încât să ne asurzească greierii și să simțim parfumul din aer al reginei nopții. Am așteptat până au apărut alte pisici în curte, până am zărit stelele mai luminoase decât ferestrele din sat.

M-am ridicat, am zâmbit, am salutat pisicile și am sărit pe acoperișul magaziei. De acolo am început să alerg, cu coama în vânt, cu cornul reflectând lumina lunii, peste țigle, peste acoperișe, peste scânduri de lemn și hornuri stinse. Am alergat și am râs, am urcat și m-am avântat cât am putut de mult spre luna tot mai aproape și mai albă. Am închis ochii și mi-am imaginat că pășesc pe stele, că mă împing norii în sus, către văzduhul nevăzut. Și când am simțit că mă cuprinde un val de aer rece și necunoscut, am deschis din nou ochii și am privit în jur. Eram sus, prea sus, pentru a mai putea fi văzută, prea sus pentru ca luna să-mi permită să rămân acolo. M-am oprit. Pentru o clipă doar, m-am oprit, nu pentru a privi înapoi, ci înainte. M-am oprit ca să ascult cerul. Luna e mută. Mereu mută. S-a obișnuit să asculte în tăcere rugile și visele oamenilor, să vegheze asupra animalelor și să reflecte doar ceea ce există. Este ca o umbră care luminează prin puterea celor din afară, dar atât de încărcată de suferințele omenești, de visele neîmplinite și de dorințe, încât nu mai poate găsi cuvinte ca să exprime tot ce-a acumulat în sine în atâtea și atâtea sute de ani.

E bătrână luna. Aproape la fel de bătrână ca mine.

Ea însă nu a fost niciodată nevoită să poarte o mască. A fost suficient să învețe tăcerea. A învățat întâi răbdarea. Apoi tăcerea. Eu nu am reușit să le învăț pe deplin nici acum. Trupul meu freamătă de o nerăbdare continuă și liniștea mea e un țipăt asurzitor!

Am mai închis ochii. Încă o dată. Am simțit un vârtej, un hău care mă cuprinde și mă amețește. Am tras aer în piept și am deschis ochii. Eram în coroana unui copac, în corcodușul de lângă bancă. În corcoduș nu mai atârnă nici fructele verzi acrișoare din primăvară, nici cele galbene și zemoase de acum o lună. Copacul e liniștit. Nu-l mai trage nimeni de crengi și de frunze. Nu mai urlă copiii pe bancă și nu-l mai vânează adulții pofticioși.

Îi mulțumesc lunii pentru că m-a primit atât de aproape de ea și pornesc agale spre casă, lăsând în urmă toate amintirile mele verzi și argintii, toate culorile naturii care noaptea sunt întunecate dar vii. În poartă mă întâmpină pisicile. Nu miaună după cum le este obiceiul. Se uită doar și pășesc în paralel cu mine.

Îmi întind cornul către motanul de pripas și îl rog să se vindece repede, să nu se mai lupte cu pisoii vagabonzi și să aibă grijă de frumoasa felină care îl așteaptă pe prima treaptă a casei.

7 trepte cu 7 uși

se perindă pisici în urcuș.

7 trepte și 7 zăvoare

licorna își amintește că știe să zboare.

7 șoapte pe 7 trepte

Zeul viața să ne-o îndrepte!

 

http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlightImage source : http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlight