Constanță

Când mă simt bine îmi place să citesc. Când mă simt tristă îmi place să am o lumânare parfumată aprinsa și să citesc. Când sunt îndragostită îmi place să scriu scrisori și să citesc. Când sunt fericită îmi place să mănânc înghețată în timp ce citesc. Când mă simt singură îmi place să fumez și să citesc. Când îmi place un parc, mă așez pe o bancă la umbră, cu picioarele la soare și citesc. Când mă simt trădată, îmi place să plâng și să citesc. Când mă simt mamă îmi place să stau alături de copilul meu și să-i citesc. Când mă simt bătrână îmi place să citesc ce-am scris când mă consideram tânără. Când sunt melancolică îmi place să citesc scrisori primite, selectate aleator din dosare și cutii prăfuite. Când îmi e dor de fratele meu de cruce îmi place să-mi citesc gândurile pe care le notam când îi vegheam somnul, noaptea în spital. Când sunt superstițioasă îmi place să citesc în stele, în palmă și în cărți. Iar când îmi dau seama că viața e uneori o glumă proastă, îmi place să mă citesc pe mine ca pe-o carte scrisă pentru amuzamentul altcuiva.

Advertisements

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg

 

Rivala lunii, umbra licornei

Cred că e ultima noapte cu lună plină din august. Așa simt eu. Mâine luna va părea plină, dar va fi puțin ciuntită. Discul ei va fi mușcat de un dragon invizibil.

Astăzi am ales ca partenerul colindării să-mi fie luna. Am alergat lent, extrem de lent, alegând mereu străzile pe care luna putea să-mi rămână în partea stângă. O priveam adesea, peste umărul stâng. Așa cum privești un coleg pe pista de alergare sau un iubit în plimbarea prin parc. Ne zâmbeam. Luna a fost încântată. Nu a mai alergat niciodată cu nimeni. Păstram ritmul. Era mereu acolo.

Umbra mi se lungea subțire și vagă spre dreapta mea. Ca și când propria imagine mă îngâna nemulțumită că nu-mi sunt mie suficientă. M-a amuzat tentativa umbrei mele de a-mi sta mereu puțin înainte, de a se asigura că o reperez, de a mă urmări devansat. Un soi de concurență cu discul argintiu, silențios și departe.

Priveam înapoi către lună. Umărul meu stâng se pierdea în întuneric și percepeam tot mai acut marginile lunii, desenele profilului ei, prezența ei pe cerul fără stele și fără nori. Mi-am dat seama că acest profil mă va urmări în continuare, o lună întreagă, până la următoarea întâlnire completă, deplină, perfectă.

Nu mi-am dat seama în schimb când am ajuns din nou acasă. Acasă era lumină multă, dureros de multă pentru ochii mei deja obișnuiți cu semiobscuritatea. Acasă mă aștepta un vechi partener, acela mâinile pline de dragoste, atât de pline încât uneori mâna mea aluneca printre degetele prea îndrăgostite. Acasă se schimbase un miros. Totul parcă devenise un pic mai verde. Mai bun pentru mine. Mai liniștit. Acasă mi-am dezbrăcat camuflajul și mi-am regăsit trecutul.

 

Image source : http://farm5.staticflickr.com/4037/4453621859_5ecb5b8242_o.jpg

unicorn shadow

Spectral

Spectral

Există – spun unii – locuri și case bântuite.
Eu tind să cred că ne luăm cu noi spiritele dragi. Respectiv, că acele prezențe ce ne caută într-o casă anume pentru că au făcut odată parte din familie, ne vor urma și într-o nouă țară ori într-un alt cartier pentru că nu veghează asupra zidurilor, ci asupra oamenilor.

Uneori, cred eu, e bine să ai un spirit pe care să-l simți alături, ca pe un înger, ca pe o umbră bună ce nu te abandonează nici în cele mai negre ceasuri ale vieții.

Image source : http://data.whicdn.com/images/52369306/1334590327_4ever_alone_gag_original.jpg