Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image

Din lumea copiilor

Nu stiu dacă copilul meu în vârstă de 2 ani ar prefera să aibă părul scurt în locul părului lung pe care îl are acum. Nu știu dacă ar prefera să fie îmbrăcat în negru ori în verde, nu știu dacă preferă sandale sau teniși, nu știu dacă îi plac pantalonii foarte scurți ori cei trei sferturi.

Știu însă că noi facem aceste alegeri pentru odraselele noastre, în calitate de părinți, tutori, doici sau frați mai mari. Ceea ce este înspăimântător este interpretarea dată de către ceilalți (nu de copil, pe care doar îl plictisește schimbarea hainelor sau prinderea codițelor) acestor alegeri.

Ieri mi s-a spus că fiul meu este „o fetiță drăgălașă” pentru că „e îmbrăcată în portocaliu”. Astăzi o fetiță într-un roz chiloțiu trebuia portejată în magazin de fiul meu receptat drept „fetița cu mașina”. Corectând bunica fetiței și explicând că e băiat și că nu îi face nimic, doar se uită la ea, mi s-a spus că „am crezut că e fată că are tricou roșu”. În alte rânduri, în parc, magazine, spații de joacă am primit replici similare: „e îmbrăcat în verde, de unde să știm că e băiat!” sau „da, trebuia să ne dăm seama că e băiat, că, uite are bluză neagră pe el”. Nu contează că micul urlător cară permanent după el mașinuțe, mută obiecte foarte grele, este atras de roți, mișcare și fetițe blonde, că nu are nimic feminin în gesturi, căutătură ori alergat. Dacă nu se conformează delimitărilor coloristice prevăzute de creierul conaționalului român, își pierde potențialul masculin.

Am început să-mi dau seama că în mintea adulților totul este standardizat. Respectiv, băieții nu au voie la alte culori în afara de albastru. Chiar și albul mi-a pus probleme serioase.  Nici măcar nuanțele de maro, ocru și crem nu sunt „pentru băieți”. Pe de altă parte, mă întreb de ce merge atât de departe snobismul încât să nu recunoască fățiș motivele pentru care fiul meu e prea adesea luat drept fetiță: are părul lung (așa ceva nu s-a mai pomenit, numai fetele pot avea păr lung sau o coadă pe spate; băieții trebuie să fie cu părul maxim periuță dacă nu chelioși la zero), e frumușel și are trăsături fine, tenul deschis și e destul de rușinos și antisocial cât să te ducă cu gândul că e ceva prințesită pudică și delicată. De obicei mestecă nonșalant o suzetă – uneori ținută într-o parte, ca pe o pipă cu tutun – și probabil că nici suzetele nu sunt masculine. Îmi vine să urlu în vânt că dacă vezi un rocker cu plete până la posterior nu-l consideri fetiță și că am văzut afaceriști cu cămăși roz pe care nu i-a abordat nici un chelner cu „Ce serviți, domnișoară?” O singură dată mi-a spus o doamnă ce părea a nu locui în țara noastră că ”având așa păr lung și fiind așa frumușel am crezut că e fetiță”. O domnișoară a soluționat odată elegant chestiunea spinoasă: „Ce lumânări să aduc pentru copil? Roz sau albastre .. pentru că alte culori nu am găsit.” Răspunsul nostru fiind albastru, a răsuflat ușurată domnișoara frumos fardată ”Bine că am întrebat că aduceam roz, am crezut că e fetiță.”

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mă încăpățânez să nu-i tund coamda bogată micului meu leuț, ci din contră, am de gând să-i las cel mai lung păr din Balcani, să-i fac o coadă stufoasă de indian mistic și să-l îmbrac în toate culorile pământului, evitând cât de mult posibil albastrul. Vreau să văd în cât timp își vor recunoaște adulții preconcepțiile, își vor retrage replicile cabotine și își vor revizui comentariile.

Pe de altă parte, ca mine au suferit și alți părinți. E mult mai șocant când ești mândrul posesor-titular al unei fetițe, de altfel frumușică, cu voce cristalină ca un clopoțel, accesorizată cu cercei rotunzi și agrafe, purtătoare trufașă de găletușă ciclam Hello Kitty în formă de inimioară, și TOTUȘI ești complimentat pentru băiețelul deștept care face propoziții la doar doi ani jumătate. După ce fetița respectivă se cațără tacticos și delicat pe scara unui tobogan, auzi de jos o mămică binevoitoare „Ioana, mamă, lasă băiețelul să se dea primul și dup-aia te dai tu” și îți vine să-i articulezi un dos de palmă. În schimb, zâmbești strâmb și corectezi.. „E tot fetiță, doamnă..” Ei bine, la așa ceva nu primești explicație fiindcă, deși e îmbrăcată corespunzător cerințelor coloristice, e neclar dacă pantalonii roz au indus în eroare, cerceii aurii, codițele blonde ori țopăiala fericită din vârful toboganului și capeți doar un scurt „A, da..?” drept răspuns.

Iar pentru toți cei care simt nevoia să le explice celor mici că tocmai întâlnesc fie o fată fie un băiat (pentru că, atenție! și un băiat poate avea cercei sau poate fi îmbrăcat într-o salopetă roz), le ofer o stratagemă infailibilă: cea mai sigură abordare este să folosești termenul „copil”, care nu induce în eroare, nu jignește și nu cauzează nici confuzii, nici revoltă. Nu apelați la termenul „bebe” cu varianta sa „bebeluș” pentru că de cele mai multe ori nimănui – nici chiar piticotului în cauză – nu îi surâde ideea de a reduce întreaga ființă la o chintesență a dimensiunii. O a doua soluție pentru evitarea situațiilor penibile este să întrebi – așa sfătos și important, cum numai adulții și, în special bunicii știu să fie -, „Cum te cheamă, puișor?”. Măcar așa respecți schema clasică, acorzi atenție și rol activ copilului în cauză și te lămurești cu privire la sexul micului necunoscut.