Un val de emoție

Un semnal din trecut. Tresari pentru că recunoști un nume care acum e faimos.

Atunci – atunci când tu nu viețuiai – oare ce legătură exista între personajul care a expediat un plic și cel care l-a păstrat ?

Plicul e gol, a fost păstrat ca document filatelic, deoarece bunicul meu era pasionat de filatelie și era un colecționar din fire. În stiva de plicuri prăfuite culese de-a lungul vieții (în calitate de inspector școlar i-au parvenit aceste plicuri) citesc multe nume, dar acesta este singurul cu ecou. Curiozitatea firească îmi este stârnită iremediabil și predictibil.

Oare ce făcea Herta Muller în Copșa Mică în anul 1970 ?

Și oare ce banală solicitare făcuse ea Inspectoratului Sibiu atunci?

Image

Advertisements

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Atunci si acum

Acum câțiva ani am scris un text. S-au oripilat mulți dintre cunoscuți, chiar și membri ai familiei mele. Citind astăzi Cioran, am dat peste un fragment care mi-a adus în prezent gândurile din trecut. Le reiau, după ce îl citesc pe Dl. Cioran:

Eram singur în cimitirul care domina satul, când a intrat în el o femeie însărcinată. Am ieșit imediat, ca să nu trebuiască s-o privesc de aproape pe acea purtătoare de cadavru, nici să meditez asupra contrastului dintre un pântece agresiv și mormintele modeste, dintre o făgăduială înșelătoare și finalul oricărei făgăduieli.

———————

În sala de așteptare a unei clinici, însoțindu-mi bunica la un control, privind în jur, sesizez un număr considerabil de femei însărcinate. Poate numărul nu e mare, dar par multe. Oricum, ocupă mult spațiu.

Scaunele, fotoliile și banchetele gem de greutatea sufletelor care alternează emoții tăinuite, gânduri și temeri, speranțe și proteste, reacții și presiuni.

Privind aceste femei ce poartă o etichetă de „femei în așteptare” (parafrazând eufemismul expecting ladies), în minte mi se conturează brusc și dureros o imagine deloc flatantă: un șir de văcuțe aliniate într-un grajd generos, așteptând controlul veterinarului.

Clipind repede peste imaginea din imaginație, am scrutat restul persoanelor din sala de așteptare. Suferinzi, bolnavi, oameni împovărați de gânduri, de dureri și lipsiți de zâmbet. Mi s-au părut brusc mai frumoși, mai interesanți, mai demni. Nu-și purtau la vedere rănile, bolile, starea, condiția. Pentru a-i descoperi se impunea un dialog. Se impunea o comunicare verbală și o scanare imagistică. Toate purtătoarele de burtici își păstrau la vedere motivul vizitei. Erau ușor de identificat, de izolat în mulțime, de anticipat în mentalul colectiv. 

Brusc mi s-a părut trist faptul că femeile sunt construite astfel încât să treacă printr-o condiție atât de transparentă. Umilitor. Nu ne naștem egali. Brusc, o boală a ficatului mi s-a părut mai fascinantă decât o sarcină în trimestrul 3. Mi-am conștientizat respectul pentru cei ce-și purtau mut și intim organismul. Am urât preț de câteva minute acel stigmat și acea evidență a sarcinii. Boala, prin subtilitatea ei are o notă de frumusețe, de atracție. Dramatism neașteptat.

În secunda următoare m-am bucurat că nu funcționează telepatia. Acele femei zâmbitoare și convinse de farmecul stării lor, mi-ar fi căutat carotida dacă mi-ar fi cunoscut gândurile, Aș fi putut deveni titlul vreunui tabloid de duzină „14 femei însărcinate au masacrat, aparent fără motiv, un aparținător în sala de așteptare a clinicii Z din Sibiu”.

———————

Acum privesc prin ochii femeii care a trecut foarte lin printr-o sarcină, foarte lejer printr-o cezariană și a devenit mama unui copil pe care îl vede (desigur) cel mai frumos și mai sclipitor de pe planetă. Am beneficiat de avantajele perioadei (lungi, cu noroc, de 9 luni) de sarcină și am râs tot timpul, am fost fericită după ce mi-am depășit toate oscilațiile dintre revoltă, groază și încântare. În continuare mi se pare nedemn să ai un burdihan imens la vedere și să fii din start tratat într-un anume mod pentru că acel detaliu este atât de vizibil încât e imposibil să-l ignori. Toată experiența spitalului, a controalelor și a aspectului medical îmi stăruie în continuare neplăcut fizic și psihic în minte. Nu retrag nimic din cele gândite în trecut și.. în continuare mi se pare că suntem de blamat pentru faptul că aducem pe lume suflete pe care nu le putem întreba dacă vor să fie aduse aici, unde noi nu suntem mulțumiți de ce dispunem și de ce suntem capabili. Nu știu dacă avem dreptul să invocăm prezența unei alte ființe umane atâta timp cât nu am descoperit sensul vieții, atâta timp cât viața culimnează cu moartea și totul pare lipsit de finalitate logică, optimistă… În continuare mă întreb dacă într-o zi copilul meu nu mă va urî pentru că am hotărât să provoc cerurile și să-l doresc în familia mea.. În continuare mi se pare că toate gândurile unei femei gravide sunt identificabile fără a schimba măcar o vorbă cu cea în cauză, în timp ce un bolnav de cancer are atâtea secrete de împărtășit…

Cu toate acestea, prefer să văd femei rotunde zâmbind și nu oameni bolnavi, deși nu am tentația de a mângâia vreo burtică vreodată și nici nu vreau să mă apropiu prea mult de un bolnav terminal, asumându-mi riscul de a rămâne departe de cele mai mari secrete ale existenței..

 

Continuarea personală a unei idei de împrumut

Kobo Abe scria în Chip străin că „Viitorul nu este decât o funcție a trecutului și nu se pot face planuri de bătălie.” 

Consider că funcția trecutului beneficiază de un mare noroc – variabila necunoscută. Fapt pentru care ne putem permite optimismul.

ImageImage source : http://goo.gl/ygLBCR

 

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Recenzie modestă a romanului DELICATEȚE

Am citit, aproape dintr-o răsuflare (cum spun britanicii, in one sitting) cartea lui David Foenkinos, Delicatețe. Titlul e extrem de bine ales. Nu reprezintă doar esența personajelor principale, dar și modul de a scrie a autorului, precum și tonalitatea întregului roman de 197 pagini și 117 capitole.

Cartea a fost publicată de Editura Nemira în colecția Damen Tango dar eu sugerez să o citească și cât mai mulți bărbați fiindcă ar avea ce învăța despre cum să abordeze ori să nu abordeze o femeie pe stradă și în viață dar și despre cum trebuie privite viața în doi și jocul seducției.

Scriitorul a ales un motto al cărții cu care cucerește iremediabil publicul român: „Nu aș putea să mă reconciliez cu lucrurile, fiecare clipă trebuie să se smulgă timpului pentru a-mi da un sărut.” – E. M. Cioran Respectiv, pe mine, Foenkinos m-a cucerit de la pagina zero prin această trimitere la un drag compatriot cu o viziune genială și o minte sclipitoare, unul dintre aceia care ne-au scos nația din anonimat.

Romanul parcurge iubiri, cuceriri, mariaje, drame și vindecări sufletești; este fie filosofic, fie ludic, amuzant dar și incitant. Este o lectură completă în care se fac notații și asupra personajelor de terță importanță și în care cele mai surprinzătoare remarci sunt incluse în notele de subsol, care aparțin scriitorului și nu traducătorului, după cum ne-am putea aștepta.

Personal, am fost tentată să citesc romanul datorită unui articol citit despre Audrey Tautou care a jucat în ecranizarea cărții – o actriță pe care este omenește imposibil să nu o îndrăgești odată ce ai văzut pelicula Amélie. Recunosc, am străbătut întregul fir epic cu imaginea lui Audrey în minte și mi s-a părut perfectă din toate punctele de vedere – da, și actrița și eroina și cartea.

Foenkinos înregistrează și unele afirmații strecurate în text asemeni unor axiome generate de întâmplarea meditării monologale asupra unei teme conturate treptat:

– mocheta este moartea senzualității;

– cafeaua decofeinizată este cea mai puțin convivială băutură din câte există;

– morții sunt condamnați la închisoare pe viață;

– Viața poate fi frumoasă atunci când știi că deții incovenientul de a te fi născut.

– Adeseori oboseala este nucleul oricărei îndrăzneli.

– Doliul are o putere contradictorie, o putere absolută care propulsează totul atât spre necesitatea schimbării, cât și spre tentația morbidă a fidelității față de trecut.

Același David Foenkinos ne provoacă însă și la cugetări mai profunde, mai serioase și mai neobișnuite lansând reale întrebări:

Volumul era astfel tăiat în două: prima parte fusese citită pe când François trăia. La pagina 312 era mort. Ce trebuia să facă? Mai poți continua lectura unei cărți întreruptă de moartea propriului soț?

Pentru a nu dezvălui prea mult din intrigă și pentru a mă asigura că farmecul absolut al lecturii rămâne cititorului, mă opresc aici cu detaliile, deși citatele pot curge unele după altele, magia textului ținându-mă chiar și la două zile după citirea sa integrală într-o stare de emoție veritabilă.

Vă recomand tuturor acest roman, nu doar pentru a descoperi o poveste de viață, o poveste de amor, ci pentru a ne redescoperi pe noi oamenii.

Image

Vizitați și pagina oficială a editurii: http://www.nemira.ro/blog/delicatete-de-david-foenkinos-un-nou-roman-la-editura-nemira

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”