Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

O pâine

Oare ne-am obișnuit atât de mult să dăm peste incompetență la tot pasul încât să ne agaseze persoane anonime care refuză să facă o alegere personală?

Am cerut o pâine proaspătă. Desigur, mult prea vag. „Da’ de care mai exact vreți?” Vânzătoarea s-a oripilat efectiv – cu scuturat puternic de umeri, ce mai, toată ființa ei s-a prăbușit -, când am îndrăznit să zâmbesc sub enunțul „Alegeți dumneavoastră pentru mine; eu și-așa nu prea fac diferența între ele.” A răbufnit supărată „Da’ și eu de unde să știu ce vă place?!”

Reflexul a fost să declanșez o tiradă explicativă.. nu solicitasem să-mi ghicească vreun gând, să-mi identifice plăcerile culinare, nu cerusem de fapt o pâine care să-mi placă, ci una oarecare din raft care să nu fie învechită. Aș fi putut să continuu menționând că eu oricum nu văd până la etajeră ca să pot citi ce scrie pe etichete, că nu cunosc toate tipurile de pâine de aoclo, că prețurile oricum nu sunt afișate, că nu mă interesează ce anume conține pâinea, cum este preparată, cât de arsă coaja sau cine a livrat-o. Mi-am dat seama că ar fi durat prea mult și nu ar fi rezolvat problema, așadar, am inspirat adânc și am încercat încă o dată „Alegeți pâinea pe care o preferați dumeavoastră; ce vă luați pentru acasă.” Inutil bănuiesc să completez că nu a fost răspunsul optim. Am fost dur apostrofată „Poate nu vă place ce-mi place mie, așa că spuneți dacă vreți mare, mică, franzela, cu cartofi sau pe vatră..” Mi-am înghițit replica inițială pe care creierul meu o formulase și am făcut uz de singurul gest de care am fost în stare.

Mi-am îndreptat arătătorul stâng către unul dintre rafturi și am spus răspicat „Una de-aia!” Simulacrul a funcționat, neindicând realmente un tip de pâine propriu-zis, ci doar nivelul de unde să fie extrasă. Răsuflând ușurată că nu fusese împovărată cu o alegere pentru un terț, vânzătoarea mi-a dat una dintre cele 5 feluri de pâine de pe raft, comentând „Asta e de-aia cu cartofi, da’ e bătută, n-are coajă de-aia lucioasă. E bună?” Mi-am înghițit și ultima replică pe care aveam de gând s-o mai vociferez mental în incinta magazinului („Dacă mă lăsați să mușc din ea vă spun dacă e bună!”), am întins banii zâmbind „Mulțumesc, poftiți.” și am așteptat restul fără a ști cât costă pâinea.

Probabil e obositor să alegi în locul altcuiva, probabil presupune o copleșitoare responsabilitate în cele mai multe din cazuri; dar când nu există prefigurată eventualitatea reproșului, când îți e lasă libertatea de a face o alegere fără a suporta vreun soi de consecințe.. de ce oare am ajuns să ne temem atât de mult încât să nu mai putem fi fermi în asumarea unei poziții oarecare?!

Bread-RollsImage source : http://goo.gl/BGisfC

 

Chiftele și plămâni

Persoanele din familia mea care au suferit de boli au făcut-o cu foarte multă decență. Au avut boli care au trecut magna cum laudae testul esteticului. Un leșin, un jet de vomă, o privire înghețată, deraieri de la logică, deformare de amintiri, dereglări de respirație, o mască și un tub cu oxigen, un auz pierdut și neregăsit, o încovoiere de spate, un somn profund, mult prea profund, ireversibil adânc… Nimic din panoplia grotescului.

E cu totul altceva când te trezești studiind naiv sânge închegat prin casă în timp ce gânduri cenușii, pline de apa unor lacrimi încă nevărsate, se rotesc lent, greoi deasupra petelor purpurii..  dimineață același om țopăia prin casă în salturi de karate și răgea ca un leu ducându-și copilul de mână spre grădiniță. Ne-am despărțit după o cafea și un plan bine ticluit, ne-am revăzut, am inaugurat noile periuțe electrice și am curățat legume, am tocat carne pentru chiftele. Cum e posibil ca omul acela două ore mai târziu să-și scuipe bucățele infime de plămâni prin aceeași casă, să se înece cu propriul sânge și să ajungă agățat de o perfuzie?! După orice regulă a normalului, ar trebui să fie imposibil. Măcar improbabil.

Dar așa se petrec lucrurile neplăcute. Sunt puține cele care aruncă mai întâi un buzdugan prin poartă și cer permisiunea de a se înființa în căminul nostru. Doza de absurd care le însoțește este însă cea care blochează decisiv anumite momente în cuget și-n suflet.

După ce toată viața ai leșinat la al treilea strop de sânge zărit – fie propriu, fie al unui seamăn – ți se pare nefiresc să poți curăța mici iazuri vâscoase de pe diverse obiecte fără altă reacție în afară de un senzorial banal de suferință, teamă și durere. Să stai noaptea două ceasuri să prăjești chiftele, în tigaie și-n cuptor în miliarde de ture și reprize, cu zeci de arsuri stupide, este la fel de nebunească o acțiune în continuarea unei astfel de zile ca administrarea unui cappuccino cu frișcă pisicii vecinului. Însă, trebuie făcut ceva cu mixtura începută, cu toată carnea care zace în castroane, iar dacă e să mă chestionez cât pot de sincer.. nu, nu am nimic mai bun de făcut la ora asta. Orice altceva aș putea eu face acum nu ar schimba cu nimic starea de fapte: omul iubit în spital; copilul dormind în pătuț; părinții mei la casa lor, învăluiți în pașnici și familiari vălătuci de tutun; părinții lui la fel de departe ca întotdeauna; bunica mea urmărind un serial coreean, iar prietena cea mai bună citind o scrisoare veselă, expediată parcă acum vreo 3-4 vieți. Totul e altfel firesc. Mai puțin prăjitul chiftelelor în creierii nopții. Mai puțin omul iubit internat în spital. Luna e impasibilă în cadranul ei ceresc. E mută ca și ieri. Așa cum era și alaltăieri ori acum (20)14 ani. În curte frunzele viței de vie sunt la fel de maronii cum au fost toată săptămâna. Ceva este totuși statornic. Sunt multe cele care rămân. Care continuă la fel.

Pe aceste altele neîntrerupte mă bazez pentru ziua de mâine.

Ce a fost să fie iarăși. Să mai spunem ce-am mai spus.

Să revină ce-i iubit. Să adaste voia-bună.

Să mai curgă timpul nostru – ce-i urât să fie dus.

Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

Asistență

Greu de crezut că așezarea aceea liniștită fusese răvășită cu o zi înainte de țipete stridente de oameni. Imposibil de imaginat cum gospodăria aceea în care urlaseră șapte persoane cu teama de moarte vibrând în corzile lor vocale era acum tăcută. Părea mută față de ecoul sinistru pe care mintea mea îl reverbera din amintiri.

Mi-am plimbat privirea lent peste zidul de cărămidă, peste acoperișul cu pisici, am scrutat vița de vie, pomul și poarta închisă, dar nimic nu păstra urma acelor răcnete groaznice. Mi-a devenit limpede: vocea omenească nu rănește natura.

Este oribil și traumatizant să asiști la groaza și disperarea umană manifestate în fața pericolului mortal. Să vezi două femei zdravene și trei copii plăpânzi înspăimântați de convulsiile fetiței de 6 ani care cu un minut înainte alerga veselă prin curtea umbrită, să absorbi urletele lor de tonalitate unică și să le urmărești mișcările întrerupte, oricât de echilibrat și de mult sânge rece ai avea, nu scapi curând nici de imagini, nici de sunete, nici de senzațiile de neputință în fața incontrolabilului.

Am telefonat, am chemat, am dat informații, am așteptat și am ghidat ambulanța către casa unde un copil se zbătea în inconștiență, am văzut că moartea a plecat cu mâinile goale, învinsă și umilită, însă ne-am liniștit târziu și de fapt niciodată. Am asimilat întegral dovada palpabilă de fragilitate și incertitudine care ne definește și am alergat către divin pentru protecție și salvare. În fața morții, în pragul trecerii, devii subit mai evlavios decât oricând.

Tăcerea pe care cea de-a doua zi a adus-o în acel spațiu înainte îngrozit și fisurat era liniștea instalată după răsuflarea ușurată și crucile făcute în semn de mulțumire. Tăcerile sunt de multe feluri, iar aceasta era una pozitivă, de reechilibrare, de calm și speranță, de promisiuni de veselie. Eu am încercat să alung urletele sfredelitoare din mintea mea, care suprapunea încăpățânată ziua de ieri celei de azi.

SilenceImage source : http://wallpaperswide.com/silence-wallpapers.html

 

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM