Din cele de zi cu zi :-)

Voodoo modern.


Copilul de 5 ani este supărat și extrem de înfuriat pe părinții care i-au interzis vizionarea filmului de desene animate pe care îl urmărea. Prea puțin contează că reacția lor a venit ca răspuns la cele 4-5 replici de „Nu” – alternate de „Nu vreau!” – pe care le primiseră la orice îi spuseseră în ultima jumătate de oră. Fusese prevenit că, dacă va continua acel comportament neadecvat, vor ajunge și părinții să reacționeze în același mod. Nu îl interesează deocamdată motivul pentru care nu își poate satisface plăcerea pe care o râvnește. Stă cu brațele împletite pe piept, cu privirea ațintită în podea și încearcă să își provoace părinții prin muțenie. Nu i se acordă atenția scontată. Recurge atunci la acțiune: pe tabla din cameră scrie cele 3 prenume ale membrilor familiei. Pe al său separat de cele ale părinților. Sub numele propriu desenează sârguincios și atent 5 bife. Peste prenumele părinților trasează ferm și încruntat câte un X imens. Nu i se pare suficientă răzbunarea, mai marchează unul sub cele 2 nume, pe care le închide apoi într-un cerc cu colțuri. Trântește carioca în tava din care o luase și se așterne pe așteptat un răspuns din partea celor eliminați de pe lista cu persoane acceptate.

După câteva minute încearcă să se joace cu diverse jucării din încăpere, însă frustrarea de a nu fi primit un minim comentariu la ceea ce face, îi pretinde un act curajos: pornește singur televizorul recent oprit. Fără un cuvânt, tatăl folosește telecomanda pentru a face imaginile de pe ecran să dispară. În liniștea camerei, copilul pufăie:

De ce?! Vreau desene.

Fiind o primă verbalizare îndreptată către părinți, i se explică simplu și calm faptul că „Nu” chiar nu reprezintă un joc, ci un răspuns care generează consecințe, că un comportament nedorit se corectează, iar atitudinea ideală este aceea de a-și cere scuze pentru greșeala înțeleasă și asumată.

Bine, atunci, cer scuze.

I se explică, la fel de răbdător, că va fi iertat atunci când își va cere scuze cu adevărat, când va regreta faptul că a necăjit oameni bine-intenționați, care se preocupau de bunăstarea sa și că a spune un lucru în care nu crezi echivalează cu a nu spune nimic.

  • Da’, am cerut scuze și vreau înapoi desene.
  • Noi am înțeles că dorești să te uiți din nou la desene, am înțeles și că ești furios, dar tu încă nu ai înțeles ce ți-am spus noi. Mai gândește-te puțin la ce ți-am explicat: crezi că așa procedezi corect?

A mai stat puțin îmbufnat și a mai aruncat câteva priviri către ecranul întunecat. A stat în cumpănă: să mai întindă degetul și să pornească încă o dată televizorul? Poate de data asta va funcționa. Sau mai bine să încerce altceva? Părea a-și pune în balanță opțiunile. După mici ezitări, i-am auzit vocea mai puțin agresivă: Îmi cer scuze și promit că nu mai fac așa.

Am mai discutat câteva zeci de secunde pentru a ne asigura că a înțeles realul motiv de supărare și apoi am negociat minutele pe care le mai avea voie în fața ecranului.

 

Corectitudine.


Urmărind episodul de desene animate, s-a ridicat de pe scaun, a luat o altă cariocă în mână și s-a îndreptat către tabla aproape plină de simboluri.

Pe același rând a enumerat toate prenumele noastre, subliniate cu câte o linie (aproximativ) dreaptă, iar între prenumele părinților și prenumele propriu a schițat un omuleț extrem de vesel. Apoi s-a ridicat mulțumit și a reluat vizionarea TV.

Părinții, din nou au fost lipsiți de reacție vizibilă, însă și-au zâmbit complice peste capul băiatului.

Înainte de a merge la culcare, copilul i-a luat de mână și le-a arătat tabla: «Știți ce este aici? Ne-am desenat pe noi. Prima dată eram supărați și apoi cum am cerut scuze și suntem „happy”. Vă iubesc.»

 

Încântare.


Chiar dacă sunt copii, simt aceleași nevoi de afirmare și impunere a propriei voințe ca și adulții. Este firesc să-și exteriorizeze furia și supărarea în momentele în care lucrurile nu se petrec în modul dorit. Este necesar să înțelegem și să acceptăm această realitate. Totul trebuie să fie explicat, oricât de simplu ar părea sau de ușor de depășit. Comunicarea și schimbul de sentimente sunt vitale.

Sunt adorabili atunci când își exploatează metode de exprimare recent identificate. Dau dovadă de o uimitoare și profundă înțelegere a situațiilor, a necesității de a restabili echilibrul și a reconfirma dăinuirea afecțiunii în pofida micilor conflicte.

Să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă cu atâta pasiune!

 

Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.