Ultima dorință

Mi-am trimis de multe ori sufletul în depărtări

și de fiecare dată s-a-ntors copleșit de albastrul din zări.

O dată, o singură dată, ai plecat tu cu el

și de-atunci îl caut mereu, rătăcesc prin castel,

castel ridicat din fire de nisip

pe care eu îl ocrotesc de vânt cu propriul chip.

Au trecut peste mine anii fără de număr, fără de nume

și vreau ca o singură dată în mine să mai răsune

orga tăcerii la care cântai

de fiecare dată cand prin mine priveai…

le-silence-de-la-neige-1916

—–

preluate în anii studenției de la un băiat care se visa poet, prelucrate versurile, modificate și vrăjite cu propriul spirit.. am pierdut sursa, am pierdut contactul cu trecutul, au rămas doar cuvintele..

—–

Image source : http://www.wikiart.org/en/fernand-khnopff/le-silence-de-la-neige-1916

 

 

Advertisements

în larg

Prea mare nesfârșirea, prea mult albastru,

prea puternic foșnetul perpetuu,

aproape-departe,

permanent aici –

lupilor mării li s-a dat uitarea;

copleșitor ar fi fost traiul cu atâtea amintiri

ale atâtor senzații, ale prea multor apusuri, 

cu siguranță ritmul memoriei variază,

fluctuează,

scufundă – 

amuțite imagini,

părăsite gânduri,

abandonate în scioci,

împletite în alge, 

purtate, împinse, aduse, depuse..

Toate nervurile sufletului străpunse,

puterile omenești răpuse!

mareaAlbastra

 

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

Diminuarea treptata a elocintei

Cu cat mai mult timp petreci alaturi de o persoana cu care te intelegi din priviri, cu atat mai mult iti pierzi din elocinta.

Oamenii care te inteleg prea bine, care iti intuiesc gandurile, ideile si sentimentele nu mai au nevoie de atatea explicatii. Nu apuci sa exprimi decat jumatate de gand, uneori nici nu e necesar sa spui nimic pentru ca ti se raspunde din start la ceea ce nu ai reusit sa rostesti. Cu cat mai mult te izolezi de cei cu care te intelegi greu, de cei cu care iti pierzi rabdarea ori de cei care au alte puncte de vedere fata de tine, devii mai sarac in cuvinte, mai stangaci in oratorie.

Nefiind nevoie sa faci apel la vocabular, la sinonime, nefiind nevoit sa gasesti variante diferite pentru a exprima acelasi lucru in mai multe feluri, incepi sa lasi in urma ceea ce odata iti aparea foarte usor in minte. 

Cand esti nevoit sa discuti cu un necunoscut ori cu persoane care nu sunt deloc pe aceeasi lungime de unda, descoperi ca intampini dificultati in alegerea cuvintelor, in a te face inteles. In primul rand te minunezi cum de nu pricepe ce vrei sa spui. Apoi te enervezi ca nu iti urmareste discursul. Iar pe final iti dai seama ca esti lipsit de coerenta, ca prezinti doar jumatati ori sferturi de idei, de situatii si ca ar trebui sa reiei tot ce ai istorisit pentru a putea comunica ceea ce doreai de fapt sa spui.

E socant sa descoperi ca apropierea de cei alesi, de cei dragi sufletului si de cei compatibili te indeparteaza de restul societatii, te scoate intr-o sfera mai departata si mai animalica, o sfera a comunicarii in suspendarea cuvintelor.

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg