Printre gândurile secrete ale mamelor nebune

Ieșind din curte împingând căruciorul în care urma să-mi plasez copilul după ce îl recuperam de la grădiniță, sesizez că bate un vânt puternic. 

Bine că mi-am luat geaca. Dar, cum e așa înnorat acum?! Până acum 15 minute era soare, cald, frumos… Ah, mi-au plecat toate cele 4 șuvițe din agrafe și n-am reușit nici măcar să închid poarta cu cheia încă. Groaznic.

Ajungând la colțul străzii verific telefonul – nu am plecat nici prea devreme nici prea târziu de acasă.

Ce vânt enervant. Clar că pe așa vreme capricioasă nu au scos copiii în curte la joacă, pot s-o iau pe strada cu trecerea de pietoni și apoi paralel cu spațiul lor de joacă în aer liber, e mai ușor de mers pe-acolo cu hardughia de cărucior troncănind înaintea mea. Dar .. dacă totuși copiii sunt în curte? Poate e și copilul meu acolo. Dacă mă vede nu greșesc față de ceilalți copii? Și dacă mă vede, chit că eu nu-i fac nici un semn și nici n-am de gând să-l strig de la gard, dacă aleargă spre mine? Poate se bucură să mă repereze. Dar dacă aleargă prea repede, poate se împiedică. Dacă se lovește de zidul de ciment? Dacă dă cu fața de muchia zidului și se nenorocește?! Aoleo! Va trebui sunat de urgență la 112. Cum pot să intru în curte acolo, la el ?! N-am pe unde. O să fie totul încuiat cu chei. La naiba, ce dracu fac ?! Oare e scump să capitonezi zidul ăla din curte? Cu bureți groși pentru amortizare, ca-n spațiile de joacă..

Căruciorul împins neatent deja de câteva zeci de secunde mă pocnește peste piciorul drept. 

Acum devin stupidă. Să las dracului drobul de sare. O să fie totul bine, n-are de ce să alerge spre mine. În primul rând, nici n-o să fie în curte fiindcă e vânt și stă să plouă. Dar dacă se opune plimbatului în cărucior?! Nu-l mai pot duce în brațe ca săptămâna trecută, deja durerile de spate și efortul sunt prea mari. Fizic nu fac față. Dacă nu vrea în cărucior până acasă va trebui să stau lângă el cât plânge, să-i explic același lucru la infinit sau să încerc să-l conving din aproape în aproape. Trebuie să ajungem cumva acasă.

Mă opresc să mă asigur că pot trece strada în condiții de siguranță.

La zebra asta mereu îmi amintesc scena aia din filmul american cu căruciorul lovit de mașina cu viteză din care zboară dramatic conserve în loc de bebeluș, cum se așteptau spectatorii deja oripilați. Dar la noi chiar au fost loviți copii aflați în cărucior. Și mame ce-și țineau copiii de mână pe trecerea de pietoni. Au murit oameni nevinovați. Și mari și mici. Și unii s-au mai și chinuit până la ultima lor respirație. Să-i ia dracu de inconștienți pe toți șoferii vitezomani și imprudenți de pe șosele!!!

Ajunsă pe cealaltă parte de drum, mai verific o dată ora, sunt în grafic.

Oare astăzi – dacă i-am ascuns tableta cu jocuri și desene animate – o să coloreze în The Little Black Book of Dinosaurs? Am lăsat-o pregătită la vedere pe canapea acasă, cu setul de culori. Hmm… Nu cred totuși. Măcar știu sigur că o să se joace cu basculanta pe care i-am asamblat-o din piesele Lego. Pe aia am pus-o strategic, o vede din prima. Ce puțin circulat e astăzi Șelimbărul. Parcă e mai liniște decât de obicei. Ah, și nici câini vagabonzi nu sunt pe strada de lângă grădiniță. Și aici parcă nici nu bate vântul așa de tare. Două femei acolo în curte.. Abia văd până acolo să le disting trăsăturile! Le cunosc? Nu, nu le cunosc, nu salut.

Cu coada ochiului văd că cele două doamne vârstnice mă urmăresc din priviri.

Oare ce-și imaginează despre mine acum? Ce grad de nebunie îmi acordă, mie, unei gagici ce împinge un cărucior gol pe o stradă unde nu cunoaște pe nimeni. Hihihi.. poate își imaginează că sunt vreo nebună de-aia traumatizată de pierderea unui copil, care plimbă aiurea căruciorul gol ca să-și trateze psihoza. La dracu, dar ceva mai sinistru nu-mi puteam imagina?! Capul meu tâmpit! Femeile alea nu-și imaginează nimic. Sunt eu nebună!!

Văd în depărtare copii în curtea grădiniței. 

Ah! I-au scos în curte pe vântul ăsta. Sper că nu i-au ținut mult afară. De fapt.. Numai de vreo 20 minute bate vântul. Stai să trec strada, să nu mă vadă Arthur dacă e cumva în curte, să nu se agite spiritele. Oare câte educatoare sunt cu ei în curte? Oare sunt toți bine supravegheați? Sunt mai multe grupe, clar, nu e doar grupa lui, că sunt mai mult de 10 copii în curte. E o singură educatoare. Dar ce cuminți sunt copiii! Nici unul nu aleargă bezmetic. Fain! Mă așteptam la lupte de stradă la baza topoganelor. Ah, uite-l pe al meu. Ce drăguț e și concentrat. Și mă-sa e modestă rău. Oare ce-i spune educatoarea? Sunt .. 1,2, 3 .. da, trei copilași cam de vârsta lui, ciorchine lângă educatoare.. Hmm… Poate nu e bine c-am venit pe partea asta. Sper să nu se supere pe mine că am nimerit așa..

Mă apropiu simțitor de grup, dar cât de silențios posibil. O fetiță îmbrăcată în mult roz, a cărei vârstă e estimez la 4-5 ani, merge pe lângă mine, pe parte acealaltăd e gard. Încerc să nu intru cu ea în vorbă, să nu atrag atenția. Oare ea mă știe pe mine?! Nu-i pot asocia nici un nume. N-o cunosc, n-am reținut-o. Îmi pare rău..

M-a văzut educatoarea. Îi fac discret un semn. Nu vreau să perturb dacă se poate. Aceasta, în mod surprinzător, dă din cap spre mine și îi spune lui Arthur: Uite-o pe mama. Vezi cine a venit? Copilul mă identifică după două-trei priviri îndreptate în direcția greșită, apoi fața lui e luminată de un zâmbet timid, ușor rușinat și reținut, de ștrengar ce are o mică bucurie secretă pe care nu vrea nicicum să o dezvăluie. E murdar pe mâini, față și papuci, iar din nara dreaptă îi atârnă un viguros muc transparent.  Îl salut, îi fac cu mâna, e vizibil că mă bucur să-l văd. Vine la gard după o mică ezitare, fără să se grăbească, întinde mâna și mă prinde de un deget prin ochiul mare al plasei de sârmă. Îi spun că o să mergem împreună acasă, s-o urmeze pe educatoare și ne întâlnim la poartă. Educatoarea mai ia un copil de mână și îl conduce pe Arthur prin curte, pe scări, în clădire să-i pregătească ghiozdanul, să îmi predea pachetul-copil complet. Un copil miculuț și buhăit începe să plângă după ce educatoarea îi refuză accesul la zona clădirii și îi spune să aștepte cuminte acolo. Mi se rupe sufletul să-l văd acolo cu lacrimi uriașe în ochi și necăjit, chiar dacă nu îl cunosc. Jalea lor de copilași inocenți este atât de pură, de umană prin nevoia de apropiere de adult, de persoana de siguranță, de elementul uman protector..

Ocolesc clădirea grădiniței, fixez căruciorul în poziție și aștept.

Parcă vântul se înteșește. Oare o să mă întrebe astăzi de tatăl lui? Sau deja știe că dacă vine singură el e încă la serviciu.. Să pregătesc șervețelele umede, să-i pot curăța puțin fățuca până ajungem acasă.

Se deschide ușa și educatoarea mea preferată mă salută voioasă din ușă: Hellooo! Astăzi s-au jucat puțin afară după ce au terminat de mâncat. Îi spun că știu, întâmplător am trecut pe strada cealaltă și i-am văzut in curte. Educatoarea se miră ce vânt e în partea din față a grădiniței și mă asigură că acolo, în curtea unde se joacă toți copiii nu bate așa un vânt. Surâd. Probabil e obișnuită cu întrebările răstite, nedumerite ori cu întrebările mute din ochii mamelor ce-și preiau de atâția ani odraselele din mâinile și brațele ei. Îmi spune apoi despre cum Arthur nu prea mănâncă ciorbă. Nici supă. Doar 2-3 linguri. Eu mă bucur în adâncul sufletului, fără să comentez ce falu. Acasă nu servește nici măcar „o lingură pentru tata” ori „o gură de supă și îți dau iar tableta să te joci”. Sunt informată în continuare despre cantitatea satisfăcătoare de orez cu legume pe care a mâncat-o deși nu s-a atins de ciorbă și râd în sinea mea. E a treia zi în care primește copilul orez. Îi spun educatoarei că s-a mai împrietenit cu această mâncare și acum e mai tolerant cu orezul. Întreb dacă a mai plâns la plecarea noastră, dimineața, dar mi se spune că doar foarte puțin (Sau, cum ar relata un bucureștean „decât puțin de tot”) și că e bine adaptat și intregrat. Eu menționez că sper să nu se mai îmbolnăvească aproape săptămânal pentru că atunci o să aibă continuitate în mersul la grădiniță și va putea chiar lega prietenii, preferințe și povești. Educatoarea mă aprobă și comentează că vremea atât de capricioasă pune probleme tuturor. Realizez că e doar în tricou, că mai bine o las să revină la copii decât să-mi relateze mie detalii pentru satisfacerea curiozității personale, că zgribulește de frig la poartă și că Arthur dă semne de pierdere a răbdării. El își pierde foarte des răbdarea, cred că nu a descoperit încă secretul de a o păstra mereu cu el. Îi mulțumesc pentru tot și îi spun că ne vedem mâine, se retrage zâmbind și urându-ne o după-amiază frumoasă.

Ocolesc grădinița și când ajung într-un unghi mai ferit mă opresc, îi explic fiului meu că o să-l curăț puțin, fiindcă are mâinile și fața murdare de nisip. Observ că fusese deja șters puțin pe față, mucul dispăruse (poate pe vreo mânecă, nu neapărat pe un șervețel folosit de educatoare) și mă bucur efectiv în sinea mea că pun din nou mâna pe copil, că-l văd, îi pun întrebări, mă privește, îmi zâmbește sau mă strânge de fermoar. În fundal, o aud pe educatoare cum adună copiii din curte și le spune că intră toți aucm în grădiniță pentru că se întețește vântul, soarele nu mai pare a dori să iasă din nori și gata cu joaca afară. Și eu și Arthur îi slautăm deci pe copiii pe care nu-i vedem, dar îi auzim sporovăind și mărșăluind lent pe pietriș.

 

 

 

Advertisements

Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Răsfăț condiționat

Sunt mama unui copil de 2 ani. Împliniți. Și 2 luni. Nu prin asta mă definesc ca ființă, dar asta îmi ocupă cel mai mult timp din viață în prezent.
Mi-am petrecut toată ziua cu fiul meu. În casă și afară. În casă am întins plastelină americană pe biroul chinezesc al soțului meu și am pus magneți într-un buldozer de plastic, am dansat pe episodul 29 din seria Masha i Medved și pe cântecelul Wheels on the Bus, varianta cântată de Mother Goose Club, am văzut multe desene despre camioane, mașini și elicoptere, am colorat într-un caiet de desen și am răsfoit cărticele de copii cu poze mai reușite ori mai neinspirate, am oscilat între măscări, încruntături și zâmbete până copilul și-a mâncat porția de mâncare gătită și ne-am suportat reciproc, așa cum facem deja de peste 2 ani. Ne-am plimbat pe străzi neasfaltate și am lăsat micul pasionat de motoare să intre cu mașinuța în toate bălțile posibile și imposibile, m-am prefăcut concentrată la traficul din strada principală cât timp băiatul meu blonziu a cărat pumni de pietre mocirloase și le-a dat drumul în bălți a căror adâncime nu o putea ghici din pricina noroiului și am confirmat toate silabele lui exaltate depsre avioane, tractoare, pisici și dubițe.
Soțul meu și-a petrecut ziua vizionând documentare în cadrul Festivalului de Film Antropologic Astra din Sibiu și se delectează chiar în timp ce scriu cu o peliculă pe care cu siguranță mi-o va povesti mâine dacă va considera că merită discutată.
Unde intervine răsfățul în acest amalgam de activități ?! După ora 9 seara, când teroristul casei doarme liniștit, cu o mutriță inocentă și iubibilă, după ce am hăpăit în mari înghițituri o supă de roșii cu tăieței la plic și am mâncat niște biscuiți interziși cu ciocolată neagră. Am făcut o baie înspumată, scurtă dar parfumată, am deschis cartea începută ieri, am parcurs 2 pagini și .. am recurs la o pauză. Am desfăcut o sticlă de whiskey scoțian descoperită recent în vâltoarea unei curățenii generale, am sorbit la început sec, apoi i-am adăugat o doză de Cola, acel dușman al omului care mie îmi este absolut indispensabil, am mai citit 2 pagini și.. Înainte de a reveni la Kafka și ale lui Metamorfoze, m-am decis să fac publice obiceiurile simple care îmi aduc plăcere atunci când, în loc să spăl vase și biberoane, să strâng jucăriile împrăștiate pe covor și să pun baterii în trenulețul epuizat, ascult Bizet și îmi fac de cap în cel mai silențios și mai plăcut mod cu putință.
reader460

Image source : http://static.guim.co.uk/sys-images/Books/Pix/pictures/2008/01/04/reader460.jpg

Mirosuri ce prevestesc iarna..

Astăzi am simțit pentru prima dată că se apropie iarna.

Mirosul de bulion, de fieturi pentru zacuscă și murături a fost înlocuit în aerul de Șelimbăr cu un puternic iz de lemne arse, cu un fum timid dar cu arome pătrunzătoare ce-mi plasa în fața ochilor vetre încinse, cămine înroșite de flăcări înalte și blănuri groase întinse peste parcheturi lucioase. Foc mocnind în sobă. Lemne parfumate, cenușă peste acoperișuri.. Pare că toate casele de pe stradă se pregătesc temeinic pentru frig, îmbărbătându-și dinspre interior pereții cu căldură.

ImageImage source : http://goo.gl/jjTcGD

 

Amenințarea iernii

Sunt pe stradă. Duc lucruri importante în buzunarele pardesiului. Din spate mă incomodează vântul. Suflă puternic și mi-e frig. Obiectele din buzunare devin tot mai reci. Mai grele. E dureros să le duc cu mine. Mersul îmi încetinește. Fulgi albi, mici și deși mi se așează pe gulerul paredsiului. Negrul devine gri.

Gândurile îmi sunt rarefiate de panică. Trebuie să ajung. Să scap de povara buzunarelor. Încerc să merg mai repede. Am parcurs o stradă. E bine. Cotesc spre stânga. Încă o dată stânga. Și acum …

Nu am văzut gheața de pe asfalt. Nu am văzut-o și am alunecat. Sunt înșirată dureros pe trotoar, cu spatele lipit de gheața care mi-a cauzat căderea. Mușchii îmi sunt paralizați. Știu că totul e pierdut.

Tot ceea ce era în buzunare a pierit, toate figurinele prețioase de sticlă s-au fărâmițat în miliarde de fascicole. Simt puzderia cioburilor minuscule fără să duc mânile către buzunare.

Acum pot să nu mă mai grăbesc. Văd cerul de un albastru atât de palid încât pare alb. Fulgii mi se aștern pe pleoape și îmi șoptesc despre somn. Dacă închid ochii o să visez că totul e cum ar trebui să fie?

ImageImage source : http://goo.gl/oVRPgQ