Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

Advertisements

Etajera (sau cum să te enervezi într-un weekend)

Când am o idee fixă, nu scap de ea decât încercând să o aplic. Așadar, am comandat etajera dorită de pe un site autohton, de la un producător necunoscut mie, sperând că deși produsul e în lichidare de stoc, mai e disponibil.

Se discută telefonic și, având în vedere că urmează să plătesc din buzunarul propriu transportul, solicit experea cu un anume serviciu de curierat rapid, astfel încât să beneficiez de un preț bun, având contract cu o firmă anume și doar cu aceea. Furnizez date de contact și mă bucur că este totul rezolvat.

Sâmbătă dimineața mă trezesc la ușă cu un alt curier (cu care avea contract producătorul de mobilă) și trebuie să strâng toți banii numerar din casă ca să achit „un colet lung și foarte greu” care este ușor ros la capete și din care se văd pe alocuri mici piese metalice, pe care le identific ca fiind șuruburi și, repsectiv, cleme de fixare pentru șuruburi cu autostrângere. Bombăn și îmi temperez soțul enervat de la prima oră a zilei și amân pe a doua zi montajul monstrului.

Desfăcând ambalajul de carton, descopăr că unele plăci (polițe) sunt ușor atinse din loc în loc, că vreo 2 au niște cuie înfipte anapoda în laterale și că nici nu au dimensiuni perfect identice. Pentru că nu am ales un produs scump, ci unul ieftin pe care să-l poată necăji în voie copilul meu de 2 ani, nu mă deranjează neapărat aceste detalii. 

Soțul meu se apucă de munca fizică și eu il ajut. Între picioare, polițe, placaje subțiri și bârne, se împleticește micul om care manevrează 3 șurubelnițe simultan, lărgind niște găuri standard.

După ce fixăm „capacul” etajerei și mai căutăm prin casă, pe sub covor și prin curte niște șuruburi și niște suporți metalici pentru polițele mobile, constatăm că ne lipsesc din punga ruptă aproximativ 20 de piese de feronerie.

Negociem calea de urmat. Decidem să modificăm tot sistemul și trecem pe holșuruburi. Astfel, trebuie adusă bormașina pentru infiletat, cumpărate holșuruburi pentru lemn și eliminate toate șuruburile deja parțial sau integral fixate.

După o tură prin OBI și o muncă nocturnă, după ce toate polițele sunt bine prinse și etajera are conturat scheletul, vrem să finalizezi frumos cu montarea fermă a plăcilor de pe spate. Alegem tot o serie de holșuruburi, dar mult mai scurte, pentru a fi siguri că nu zboară lucrurile de pe rafturi în cazul în care s-ar desprinde placajul. Stupoarea de încheiere ne-o generează descoperirea că acele două mari plăci nu acoperă suprafața pentru care sunt menite. Fie le unim pe centru, dar atunci nu ne rămâne suficient spațiu pe canturi pentru a putea fixa corect placajul, fie lăsăm un spațiu pe toată lungimea care nimerește în centrul rafturilor, ca și când s-ar fi dorit o aerisire tâmpă pentru obiectele ce vor fi înghesuite în etajeră. Optăm pentru cea de-a doua variantă și la final tragem o bandă de autoadeziv pentru ca spațiul longitudinal rămas să fie mai puțin vizibil.

Și uite-așa, sfârșitul de săptămână a trecut și m-am ales cu o etajeră plină de jucării, insuficientă desigur, a cărei asamblare a fost o probă de inginerie și o sursă de enervare pentru a nu uita că suntem români în România.

 

Răsfăț condiționat

Sunt mama unui copil de 2 ani. Împliniți. Și 2 luni. Nu prin asta mă definesc ca ființă, dar asta îmi ocupă cel mai mult timp din viață în prezent.
Mi-am petrecut toată ziua cu fiul meu. În casă și afară. În casă am întins plastelină americană pe biroul chinezesc al soțului meu și am pus magneți într-un buldozer de plastic, am dansat pe episodul 29 din seria Masha i Medved și pe cântecelul Wheels on the Bus, varianta cântată de Mother Goose Club, am văzut multe desene despre camioane, mașini și elicoptere, am colorat într-un caiet de desen și am răsfoit cărticele de copii cu poze mai reușite ori mai neinspirate, am oscilat între măscări, încruntături și zâmbete până copilul și-a mâncat porția de mâncare gătită și ne-am suportat reciproc, așa cum facem deja de peste 2 ani. Ne-am plimbat pe străzi neasfaltate și am lăsat micul pasionat de motoare să intre cu mașinuța în toate bălțile posibile și imposibile, m-am prefăcut concentrată la traficul din strada principală cât timp băiatul meu blonziu a cărat pumni de pietre mocirloase și le-a dat drumul în bălți a căror adâncime nu o putea ghici din pricina noroiului și am confirmat toate silabele lui exaltate depsre avioane, tractoare, pisici și dubițe.
Soțul meu și-a petrecut ziua vizionând documentare în cadrul Festivalului de Film Antropologic Astra din Sibiu și se delectează chiar în timp ce scriu cu o peliculă pe care cu siguranță mi-o va povesti mâine dacă va considera că merită discutată.
Unde intervine răsfățul în acest amalgam de activități ?! După ora 9 seara, când teroristul casei doarme liniștit, cu o mutriță inocentă și iubibilă, după ce am hăpăit în mari înghițituri o supă de roșii cu tăieței la plic și am mâncat niște biscuiți interziși cu ciocolată neagră. Am făcut o baie înspumată, scurtă dar parfumată, am deschis cartea începută ieri, am parcurs 2 pagini și .. am recurs la o pauză. Am desfăcut o sticlă de whiskey scoțian descoperită recent în vâltoarea unei curățenii generale, am sorbit la început sec, apoi i-am adăugat o doză de Cola, acel dușman al omului care mie îmi este absolut indispensabil, am mai citit 2 pagini și.. Înainte de a reveni la Kafka și ale lui Metamorfoze, m-am decis să fac publice obiceiurile simple care îmi aduc plăcere atunci când, în loc să spăl vase și biberoane, să strâng jucăriile împrăștiate pe covor și să pun baterii în trenulețul epuizat, ascult Bizet și îmi fac de cap în cel mai silențios și mai plăcut mod cu putință.
reader460

Image source : http://static.guim.co.uk/sys-images/Books/Pix/pictures/2008/01/04/reader460.jpg

Operația reușită, pacientul în comă..

I-am cerut soțului meu o etajeră. În care urmează să organizez toate jucăriile copilului nostru (care au trecere în continuare și) care stau înghesuite, clipocind electric și cântând înfundat, înghesuite unele peste altele, în cutii imense de carton în camera de zi.

Am așezat ordonat (și imaginar) obiectele vizate, pe mărimi, tipuri de jucării și în funcție de frecvența de căutare pe care o anticipez din partea proprietarului de drept.

Tot stivuind jucării și piese de Lego, mașinuțe telecomandate și instrumente muzicale, m-am depărtat de puștile cu burete și de seturile de plastelină și am ajuns să cotrobăi între gândurile mele ce revin obsesiv. Am înghesuit într-un coș cafeniu toate temerile legate de înscrisul copilului la grădiniță, am aranjat frumos toate cuvintele pe care le folosește el în prezent și le-am scris în culori diferite în funcție de registru, am lăsat pe cel mai jos raft acele dese reveniri la alimentație, renunțatul la scutec și pedepsitul constructiv.. M-am trezit într-o profundă nevoie de a-mi sorta propriile gânduri și de a prinde în perete o poliță separată pe care se înalță gândurile firave legate de carieră, de realizarea profesională, schimbatul garderobei, întâlnirile cu prietenii, planurile pentru revelion, completatul de chestionare online, semnatul de petiții și participatul la proteste, aniversările membrilor familiei și organizarea Crăciunului. Mi-am dat seama că polița aceasta „personală” e atât de aproape de mașinuțele cu uși rupte, de temerile legate de cățăratul pe toboganele din parc și de cafeaua cu fetele din trupă încât nu reușesc să le separ limpede și satisfăcător.

Mi-am dat seama că după ce toată etajera e plină și raftul personal e încărcat la refuz, nici una dintre problemele mele nu este rezolvată.

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

Recenzie modestă a romanului DELICATEȚE

Am citit, aproape dintr-o răsuflare (cum spun britanicii, in one sitting) cartea lui David Foenkinos, Delicatețe. Titlul e extrem de bine ales. Nu reprezintă doar esența personajelor principale, dar și modul de a scrie a autorului, precum și tonalitatea întregului roman de 197 pagini și 117 capitole.

Cartea a fost publicată de Editura Nemira în colecția Damen Tango dar eu sugerez să o citească și cât mai mulți bărbați fiindcă ar avea ce învăța despre cum să abordeze ori să nu abordeze o femeie pe stradă și în viață dar și despre cum trebuie privite viața în doi și jocul seducției.

Scriitorul a ales un motto al cărții cu care cucerește iremediabil publicul român: „Nu aș putea să mă reconciliez cu lucrurile, fiecare clipă trebuie să se smulgă timpului pentru a-mi da un sărut.” – E. M. Cioran Respectiv, pe mine, Foenkinos m-a cucerit de la pagina zero prin această trimitere la un drag compatriot cu o viziune genială și o minte sclipitoare, unul dintre aceia care ne-au scos nația din anonimat.

Romanul parcurge iubiri, cuceriri, mariaje, drame și vindecări sufletești; este fie filosofic, fie ludic, amuzant dar și incitant. Este o lectură completă în care se fac notații și asupra personajelor de terță importanță și în care cele mai surprinzătoare remarci sunt incluse în notele de subsol, care aparțin scriitorului și nu traducătorului, după cum ne-am putea aștepta.

Personal, am fost tentată să citesc romanul datorită unui articol citit despre Audrey Tautou care a jucat în ecranizarea cărții – o actriță pe care este omenește imposibil să nu o îndrăgești odată ce ai văzut pelicula Amélie. Recunosc, am străbătut întregul fir epic cu imaginea lui Audrey în minte și mi s-a părut perfectă din toate punctele de vedere – da, și actrița și eroina și cartea.

Foenkinos înregistrează și unele afirmații strecurate în text asemeni unor axiome generate de întâmplarea meditării monologale asupra unei teme conturate treptat:

– mocheta este moartea senzualității;

– cafeaua decofeinizată este cea mai puțin convivială băutură din câte există;

– morții sunt condamnați la închisoare pe viață;

– Viața poate fi frumoasă atunci când știi că deții incovenientul de a te fi născut.

– Adeseori oboseala este nucleul oricărei îndrăzneli.

– Doliul are o putere contradictorie, o putere absolută care propulsează totul atât spre necesitatea schimbării, cât și spre tentația morbidă a fidelității față de trecut.

Același David Foenkinos ne provoacă însă și la cugetări mai profunde, mai serioase și mai neobișnuite lansând reale întrebări:

Volumul era astfel tăiat în două: prima parte fusese citită pe când François trăia. La pagina 312 era mort. Ce trebuia să facă? Mai poți continua lectura unei cărți întreruptă de moartea propriului soț?

Pentru a nu dezvălui prea mult din intrigă și pentru a mă asigura că farmecul absolut al lecturii rămâne cititorului, mă opresc aici cu detaliile, deși citatele pot curge unele după altele, magia textului ținându-mă chiar și la două zile după citirea sa integrală într-o stare de emoție veritabilă.

Vă recomand tuturor acest roman, nu doar pentru a descoperi o poveste de viață, o poveste de amor, ci pentru a ne redescoperi pe noi oamenii.

Image

Vizitați și pagina oficială a editurii: http://www.nemira.ro/blog/delicatete-de-david-foenkinos-un-nou-roman-la-editura-nemira

Sâmbăta

E sâmbătă. O zi pe care fiul meu nu știe s-o asocieze conceptului de weekend, acesta din urmă lipsindu-i (firește) cu desăvârșire. Este la fel de matinal, uneori chiar mai matinal decât de obicei, debordează de energie și de dorința de a face, de a începe direct cu acțiune de la prima dezlipire a pleoapelor grele de somn. Ne supunem ritmului impus, cu oarecare bombăneli și insistențe cum că ar fi necesară o cafea înainte de a ieși în curte doar în pijama, dar suntem cu nonșalanță ignorați și readuși cu picioarele pe pământ: de odihnit, trebuia să vă odihniți aseară după ce m-am culcat eu!

Pentru că am un soț iubitor, îmi permit un răsfăț aparte și rămân singură cu cana de cafea din care se ițește o coamă de frișcă pudrată cu scorțișoară, iar „băieții” pornesc la o scurtă plimbare pe ulițele satului. Știu că se vor întoarce repede – e frig și umed și pustiu, deci nu vor lungi plimbarea. Știu că trebuie să savurez cele 10 minute de pustietate a casei cum pot mai bine. 

Mă așez, pun cartea pe care urmează să încep s-o citesc alături și sorb lent din cafeaua aromată. Îmi amintesc de sâmbetele extraordinare ale studenției. Mă trezeam pur și simplu fiindcă nu mai puteam dormi. Mă trezeam veselă, cu gânduri mari sau fără gânduri, în funcție de anotimp, de iubirile trăite, de concertele văzute, de referatele pe care le aveam de pregătit. Mă trezeam singură sau cu o prietenă în cameră, cu un iubit ori cu o carte pe noptieră. Și întotdeauna cu radio-ul pornit în surdină. 

Zâmbesc. În anii studenției nu beam cafea. Nu știam cât e de gustoasă, de îmbietoare. O miroseam uneori prin casele prietenelor ori prin baruri. Mirosul, aroma aceea caldă a boabelor de cafea m-a atras dintotdeauna. 

Puteam lenevi oricât. Dar, de obicei nu lâncezeam. Nu-mi permiteam acest lux când fiecare sâmbătă aducea o plimbare pe Cetățuie, o întâlnire, o lectură nouă, o excursie, o vizită surpriză acasă, o lungă poveste cu prietena rămasă peste noapte, o încercare din start ratată de a găti.. 

Acele zile de sâmbătă când dimineața era încărcată de promisiuni și de vise. Senzația de libertate. Care, într-adevăr, de multe ori era doar o senzație. Dar senzația aceea îți fermeca într-un mod aparte întreaga existență. 

ImageImage source :

http://www.definingelegance.com/dallas-saunders-quiet-promise.html