Friendship. Intimacy. Rambling quest for answers.

Why do we prefer to post messages, rather than share our personal news with the ones dear to us? Why do we feel content when we have small groups of people in our chat apps and can share a message instantly with 4-5 people instead of actually telling each significant person in our lives what we want them to know? Why does it seem to help us gain more time? Why would it be so difficult to tell each friend a piece of news? (Meetings are more swiftly organised thus, sharing a new phone number in one tap is equally profitable; let’s not belittle the advantages.)

In the past, people had less friends because life only allowed for a certain number of hours for meetings, fun and heart-warming talks. It was great sharing your news because you’d tell each person the events in a different manner and you’d try to anticipate their unique reactions. It was all a well-tightened social act, wherein behaviours and typical remarks, the tone of discourse and perspective of each friend on the situation would make everything more special. Write a letter and expand on the idea, make a phone call overseas, they were all events in themselves. Activities just as charming (or depressing) as the information itself.

In the present, we seem to have a lot more friends and a lot more to talk about.

In my opinion, we have it all wrong. There is a bifold explanation for our current take on things.

  1. Most of them are acquaintances, not genuine real-life, flesh-here-and-now friends. Our education programmes and professional lives lead to us being connected to a numerous pool of people, generally called friends. Even social networks have recently started to employ distinct categories (friends / close friends / acquanintances / family) for relationship updating, as, somewhere along the way, the term friend turned into.. person I sort of know or someone I’ve heard of … We call friends people whom we’ve never met and, indeed, some virtual relationships bring minds alike closer than the on-break chat with faces we see on a daily basis. Sometimes, pointing towards the real friend or setting forth a reason for how come the most improbable one has become the best friends tends to be tricky and scatter deep confusion. It becomes difficult to keep up with telling everyone everything and it seems less of an effort to make everything public and then just wait and pick the reactions when they arise. An instant message to more friends means you don’t have to make 7 calls to say the same thing. A post means everyone you know has found out in a second that you have a new member in your family. We call that effectiveness. In truth, it is just useless information for many people who have no particular or concrete interest in the manifold aspects of your personal life. We take away selection. We take away the importance of one particular person over the other 100 individuals met throughtout our lives. We take away the special nature of that one event because it is so publicly trumpeted. We take away the authentic reactions of the people who matter: replies wear certain conventionl uniforms, animated little pictures that show you how happy everyone is about your brand new success story or how enraged they all are when an unfair predicament has spoilt your innate good mood. In truth … plain pride and laziness. Pride, that top sin among sins alongside the laziness to take the few minutes necessary for making a personal announcement when called for.
  2. Intimacy has been stripped of many of its veils. Open-mindedness and acceptance have taught us we should be more tolerant towards everything. Towards everyone. Towards everyone doing anything they choose to do. It is not shameful to be seen in underwear. Neither is it shameful to make whatever remarks you deem fit in a situation, or let people know what you think exactly when you think it. Less societal restrictions as to what is ok-ish. Let everyone take their pick: unfamiliar people want to see / read / watch?, so be it; enjoy – whoever is offended / unaffected? fine, let me hear it, I’ll just ignore what doesn’t suit my views. Because we have been incouraged to talk more, express more (of our feelings, fears, experience), we actually feel the need to do it. Somewhere. Somehow. Wherever possible. Whenever it seems fit. Because everyone seems to be talking more about their personal lives, most consider it perfectly alright to just step in and poke at whatever subject their brief curiosity strikes. Because it seems that everyone is more enclined to talk and share, we have come to believe we are entitled to ask no matter what. If telling is the norm, asking becomes the semblant requisite effect. People who still regard their personal lives as utterly personal are frowned at for being weird, unadapted, old-fashioned. Maybe it all breaks down to being truly tolerant and accepting and agreeing that we all customise definitions.

Maybe it is enough to keep quiet every now and then, or tone down some of the flamboyance. Perhaps a more strict selection would not totally jeopardise the time alotted for other things and it would suffice to reconquer the concept of friend. Perhaps less pride over everything we manage to do would be quite welcome, without putting a permanent ban on bragging.

Perhaps grinding through the feedback one gives in a conversation before asking the next question would be enough to prevent embarrassement or improperness. When met with reluctance, stop jabbing, simply to avoid rude blunders. When encouraged, take 30 more seconds to decide how many details you actually wish your new work buddy to know or let know, and if there is any actual reason for you to learn all about each other in less than 2 sittings.

For all we know, shades, whispers and mystery have always been alluring. Why lose it all to the ashes of the fully-exposed bits of self?

Advertisements

Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Confesiuni în ceas de seară

Prefer să-mi fac prieteni cu același statut social. Nu din aceeași pătură socială, dar de același nivel. La care mă pot raporta ca egal.

Cei care îmi sunt inferiori mă fac să mă simt vinovat. Mă simt îndatorat față de cei care se află pe o treaptă (sau două sau zece) mai jos decât mine. Ca și cum le datorez mai mult decât respectul. Ca și cum le datorez ceva din ceea ce am eu. Ca și cum trebuie să mă justific. Să mă scuz pentru că îmi permit un concediu în plus pe an.

Cei care se află deasupra mea îmi provoacă un alt fel de sentiment de vinovăție. Mă simt vinovat fiindcă nu sunt dispus să muncesc mai mult și să mă supun unei doze mai mari de stres pentru a vedea mai mult din lumea care ne înconjoară. Îmi e comod statutul meu și mă simt vinovat că nu doresc cu adevărat să fac parte dintre cei care își permit o mașină mai scumpă, un concediu mai lung sau o casă care să nu fie închiriată.