Drumul

Ne plimbăm mult. Vorbim. Mergem adesea în paralel. Ne ținem de mâini. Râdem. Alergăm spre pădure, ne ascundem de soare. Ne împiedicăm, ne julim. Povestim. Plângem. Mângâiem, alinăm. Pășim unul lângă altul.

Parcurs. Acel drum împreună. Traseu, rezistență, iubire, destin. Mai plouă, mai ninge, călcăm prin nisip, alunecăm în vânt, ne proptim în copaci, urcăm movile, construim munți. Avansăm. Ne mișcăm. Visăm, urmărim, ne luminăm, copilărim. Ne rostogolim în ritm pământean, unul lângă altul, senzații, continuăm, revenim. Strângem noian amintiri. Trasăm, colindăm, scurtăm, greșim, poposim, cugetăm, sperăm, viețuim. Împreună la drum.

georgia-glynn-smith-corduroy-road-made-of-cut-logs-lashed-together-long-grass-in-countryside_i-G-29-2904-UDMPD00Z

 

Image source : http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/georgia-glynn-smith-corduroy-road-made-of-cut-logs-lashed-together-long-grass-in-countryside_i-G-29-2904-UDMPD00Z.jpg

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Admirație tomnatecă

E o zi de octombrie încălzită frumos de soarele care luminează culorile toamnei și le înmoaie, le înveselește mai mult decât de obicei. Frunzele pe care le culeg de pe caldarâm sunt călduțe și parcă asprimea lor e compensată de căldura ce o rețin în fibrele istovite. Copacii foiesc arar și în depărtări se aud mieunături de pisoi mici și fragili, nechezat de cai invizibili și zumzăit de albine rătăcite, întârziate. 

Pe bănci zăresc oameni sfrijiți și încrețiți de ani, care moțăie liniștiți cu picioarele la soare, ridicând câte o sprânceană dacă sunt salutați de trecători, dar atât de departe de ceea ce-i înconjoară încât devin aproape invidioasă pe detașarea lor senină.

Pe străzi lumea e mai zâmbitoare, mai puțin grăbită și degajă o energie mai benefică față de zilele anterioare când aceleași personaje se frecau zorite de ziduri ca să te depășească mai în viteză. 

Florile sunt vizibil încurcate. Nu știu ce să mai facă sărmanele cu ultimele petale: să le scuture după cum porniseră săptămâna trecute sau să le mai răsfire o dată puternic, așa cum le dă ghes aerul de astăzi. Sunt astfel prinse în indecizie și se etalează ba vesele ba ofilite, ba mâncate de rugină, ba perfect conturate pe tulpină. Mă amuză debusolarea lor și profit de ultimele lor clipe de glorie. Sunt atât de frumoase în confuzia lor!

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Constanță

Când mă simt bine îmi place să citesc. Când mă simt tristă îmi place să am o lumânare parfumată aprinsa și să citesc. Când sunt îndragostită îmi place să scriu scrisori și să citesc. Când sunt fericită îmi place să mănânc înghețată în timp ce citesc. Când mă simt singură îmi place să fumez și să citesc. Când îmi place un parc, mă așez pe o bancă la umbră, cu picioarele la soare și citesc. Când mă simt trădată, îmi place să plâng și să citesc. Când mă simt mamă îmi place să stau alături de copilul meu și să-i citesc. Când mă simt bătrână îmi place să citesc ce-am scris când mă consideram tânără. Când sunt melancolică îmi place să citesc scrisori primite, selectate aleator din dosare și cutii prăfuite. Când îmi e dor de fratele meu de cruce îmi place să-mi citesc gândurile pe care le notam când îi vegheam somnul, noaptea în spital. Când sunt superstițioasă îmi place să citesc în stele, în palmă și în cărți. Iar când îmi dau seama că viața e uneori o glumă proastă, îmi place să mă citesc pe mine ca pe-o carte scrisă pentru amuzamentul altcuiva.

Timiditatea naturii

Sunt multe tufe puternice de trandafiri pe drumul pe care îl parcurg zilnic. Tufe înalte, cu flori multe, cu boboci ce promit încă un rând de inflorescențe vesele înainte de prima zăpadă. Am început să le privesc cu ochi de îndrăgostit, nu doar să mă bucur pasiv de existența lor. Am observat de la o zi la alta cum le afectează soarele și ploile, care flori se scurtură primele și cum se ofilesc unele flori abia deschie, cu tristețe că nu au putut să-și atingă maximul de splendoare.

M-am uitat și astăzi la trandafirii galbeni, roz și albi: florile sunt rușinoase. Avea dreptate micul prinț. Sunt vanitoase și dure, dar sunt rușinoase. Toate crenguțele crescute anul acesta, toate frunzele apărute în această vară au o tentă de roșu. Sunt timide și se rușinează cât sunt foarte tinere, imediat după ce se desfac din tulpini, după ce frunzele își dezlipesc foile unele de altele și se descrețesc către soare. Vlăstarii anului 2013 sunt încă ruginii și numai la anul vor avea suficient de mult curaj încât să se alinieze verzi și fermi în continuarea trupului din care au crescut. Îmi sunt mai dragi trandafirii acum.

ImageImage source :

http://images2.layoutsparks.com/1/171450/fragile-lovely-rose-flower-31000.jpg