Link

Sibiul – 33 de premiere istorice

O prezentare a detaliilor istorice care transformă Sibiul într-un oraș special

http://www.worldwideromania.com/2016/02/06/cele-33-de-premiere-istorice-care-au-facut-ca-sibiul-sa-fie-unic/

Advertisements

Where to go when in Sibiu

I live in a small town. A nice town, with a little history, a few beautiful spots and a tiny area we call ‘downtown’. Some might say it’s a wonderful city. To be honest, it’s far from fitting the generous term ‘city’ and there are quite a few reasons why the locals don’t see it as all that wonderful. It is, however, the very centre of the country and that bestows a particular aura upon the region. (Look for Sibiu on the map below for reference.)Sibiu

Image source : http://wwwnc.cdc.gov/travel/images/map-romania.png

I like going out, I enjoy trying out new cuisine, discovering drinks and flavours, I love pegging new restaurants, bars or summer parlours – it is always a unique experience. Not necessarily a rewarding one, but always unique. How is it then that I end up a steadfast customer of very few places? The reason is simple: because I usually go out with the expectation of good service, good food and good drink.

True, when I drop my bag of bones on a rugged bench in a hood joint or sit down on a crippled stool to sluice my throat with whatever is cold on tap, I have no expectations. That happens seldom, though. I usually do not let my self-esteem slip through my fingers quite easily. So then, when I choose a newly opened esplanade café in the ultimately central centre of the centre of the country, and several things twist my lips into angry muttering, I will of course go back to one of my old places.

Here is what I am not willing to gulp down as a humble, unprotesting client: the waiter cleans my table by brushing the crumbs off onto the wooden-plank floor, turns the table map upside down, and then smiles contently ‘All set up, table is clean.’ He then brings one menu for two customers, leaves me gasping for a glass of water half an hour without a glance towards our group and … when I finally ask for the ‘Crunch Frappe’ presented in their poorly organised, incorrectly written and black-ball-point-pen corrected two-page menu, and I hear ‘We only have normal Frappe, not the other two.’, I have the unprecedented reaction of standing up, thanking for their efforts and going back to one of the cafés I actually know and enjoy.

Why would anyone put up with sheer disrespect, unsupervised personnel, inadequately conceived menu and make a complete waste of their Saturday evening by sitting quietly and uneasily, drinking what the bar has, not what you like or what the offer advertises and tipping waiters who are clearly not suitable for the job?! Is that modern wooing of loyalty?! Why would it then come as a surprise that I remain a loyal client of the few restaurants, pubs and bars that provide excellent service, great dishes, interesting cocktails, exquisite wine and superb deserts?

What is the difference between these two worlds-apart places? Their staff selection. The investment in menus that don’t fall apart upon opening them. The pleasant music instead of a loud continuously bumping noise. The fact that you can order anything they list on the menu and you won’t get a bored ‘Sorry, we’re out of that!’. The flattering satisfaction that you do not wait for half an hour before you are asked for your order. The gracious recommendations of waiters who are comfortable doing their jobs when inquired about restaurant recipes, wine details or extra cream for your black coffee instead of retorting ‘Dunno’ and ‘Can’t do that’. The fact that they maintain the same food quality, the same courteous approach for their clients for years on end while not going berserk on their prices. Those are the items on my personal checklist when pinning my favourite hangouts.

To conclude with, here’s where you can spend a few amiable hours when visiting my town:

unnamed

 Image source : http://goo.gl/lSFHgb

*** I promise to update the list in keeping with new discoveries and/or experiences.

 

Sibiu Book Fest(ival)

Am plecat să căutăm un prieten. Un prieten al cărui telefon refuza să ne ajute în căutări. Știam că e în centrul orașului, la Book Fest, căutând un volum pentru sărbătorita la a cărei petrecere urma să mergem împreună.

Bucuroși că am avut cel mai bun pretext ca să ne plimbăm printre cărți nou-apărute, printre curioși și printre cuvinte, ne-am îndreptat hotărâți către primul cort de interes.

Nu am ajuns însă la raftul de cărți, pentru că tocul meu drept s-a blocat între două pietre cubice ale Pieței Mari și am fost nevoită să mă lupt câteva minute cu rezistentele blocuri de piatră pentru a-mi recupera mai întâi pantoful, apoi flecul și a meșteri improvizat pentru reasamblarea încălțării afectate de episod. Cu pași șovăiți și o puternică jenă răzbătând din obraji (în pofida pudrei pe care mă străduisem să o arborez cu eleganță), am făcut o incursiune în toate editurile dragi mie, apoi mici popasuri la cele de domeniul ineditului personal, revenind apoi la editurile de care îmi era foarte greu să mă despart.

Am sesizat că majoritatea expozanților s-au prezentat cu cele mai noi apariții ori cu cele mai bine vândute publicații, ceea ce nu m-a încântat neapărat. Cu toate acestea, am ajuns (ca de obicei) în postura ingrată de a îmi impune o selecție – frustrantă, extrem de frustrantă – astfel încât să mă încadrez într-un buget .. de criză.

Am aflat între timp (pentru că lanțul prietenilor este lung și verigile se leagă între ele, chiar și în absența mijloacelor moderne de comunicare) că prietenul nostru ajunsese acasă și ne aștepta „la domiciliu”, fiind astfel nevoiți să scurtăm brusc periplul tentațiilor literare. Nu am plecat din Piață înainte de a găsi Căsuța de Lectură (minibiblioteca stradală amplasată de curând în centrul orașului), de a zâmbi drăgăstos cărților găzduite în rafturile de lemn și nu înainte de a saluta cu respect manifestanții anti-corporatiști care se grupau și își pregăteau „armele de luptă” pentru protestele de la ora 7. Când deja ne luam zborul, în pași tot mai puțin apăsați și în manieră tot mai zgribulită (din cauza vântului), am primit și fluturași și documentație despre ce presupune proiectul de la Roșia Montană.

Cumva, sângele meu a simțit o înfiorare plăcută la ideea asocierii culturii cu susținătorii naturii – un patrimoniu real care reprezintă tot ceea ce trebuie păstrat și ocrotit în timp: omul în mediul său, ființa luptând pentru lumea în care viețuiește prin cele mai de seamă ustensile ale sale: cuvintele și ideile.

Image Detalii tehnice :

http://www.cultura.sibiu.ro/cal_main/event/1194/

https://www.facebook.com/bookfestivalsibiu

Minibiblioteci la Sibiu – Proiectul IEI O CARTE, PUI ALTA LA LOC

Am citit astazi ca FUNDATIA COMUNITARA SIBIU (http://fundatiacomunitarasibiu.ro/) va lansa in curand un nou proiect, care sper eu sa implice cat mai multi sibieni, cat mai multi oameni – apartenenta la oras nefiind de fapt o obligativitate. 

In 10 locuri din orasul Sibiu vor fi amplasate niste minibiblioteci din care oricine va putea alege o carte, respectand principiul “iei o carte, pui una la loc”. O varianta moderna si intelectualizata de LEAPSA. O varianta incitanta si placuta; o provocare careia am de gand sa-i dau curs la prima ocazie!

Ideea de a face accesibil oricui oricand un raft cu carti mi se pare formidabila. Mi-am imaginat deja oamenii citind in parcuri, facand schimb de impresii si recomandari; revenind la minibiblioteci doar pentru a alege alta carte.

Aceste casute din lemn si plexiglas lucrate manual vor deveni in curand camin al cuvintelor, al povestilor, al lumilor create de scriitori, isi vor deschide usile pentru a primi universuri intregi si pentru a oferi alte si alte orizonturi si interpretari existentei. Mici adaposturi cu semnificatii simbolice, cuprinzand invitatii jucause la lectura, desi nu sunt inca montate nicaieri, mie mi-au inspirat deja un entuziasm contagios.

Am ales si cartile pe care le voi avea la mine pentru primele schimburi: Cititorul din pestera de Rui Zink si Mainile mici de Andrés Barba. Sunt niste volume minuscule, pe care eu le-as citi fie pe o banca de pe Strada Cetatii, fie pe iarba in Parcul Sub Arini si pe care eu le consider marcante, incantatoare prin prospetimea scriiturii si prin subtilitatile mesajelor.

Image

 

Vom urmari postarile de pe siteul de socializare Facebook pentru a ramane la curent cu desfasurarea programului demarat. https://www.facebook.com/fundatiacomunitara.sibiu

Secvente din jurnal

Revenita in orasul din care plecasem cu patru ani in urma, am ales sa ma plimb pe strazile care-mi fusesera atat de familiare, sa mai studiez schimbarile, sa mai observ lipsurile, sa mai privesc oamenii, sa mai caut caini flamanzi si autobuze cu pancarta „Spre depou” si sa aflu daca mai exista cofetaria aceea cu doua mese a unui arab.

Raita s-a dovedit plina de surprize: strazile purtau alte nume si erau putin mai ingrijite, chiar in capatul bulevardului de pe care-mi incepusem cautarile se ridicase in glob de apa, o fantana arteziana, noua obsesie a primarului sas – am aflat doua ore mai tarziu dintr-o discutie intre doi batranei care jucau sah in parcul Astra. Tot de la ei am aflat ca mai exista o colectie de fantani aparent naturale intr-o zona verde, aproape de Teatrul National. Am fost sa le vad; extrem de dragute, bucuria varstei a treia, care se oprea sa asculte susurul unei ape aduse fortat in fata privirilor lor, pretextand ca s-au oprit sa asculte susurul apei, eschivandu-se de la firescul motiv al oboselii de a fi urcat dealul dinaintea bancilor dispuse echidistant fata de fantani… M-am linistit – oamenii erau la fel, desi nu aceiasi. Nici un caine cunoscut nu mi-a iesit in cale. La Aida era o potaie fara urechea stanga, pe scarile de la Bulevard o catea maronie gestanta, in jurul careia era un imens cerc de resturi din cornuri cu susan, colturi de paine si ambalaje de snacks-uri. M-am intrebat cum de lasa personalul hotelului o astfel de mizerie tocmai in fata intrarii, dar mi-am raspuns incercand sa gandesc asemeni unui roman: era imaginea cea mai induiosatoare pe care o puteau concepe pentru ochii unui strain, doar Brigitte Bardot se cazase si ea timp de doua zile la respectivul hotel cativa ani in urma. Ar fi fost inoperanta recurgerea la un cersetor sau la un tigan emblematic pentru capitala rromilor, deja strainii erau mai impresionati de soarta tragica a animalelor decat de cea a oamenilor, de care se saturasera sa tot auda. Omenirea era deja depasita.

In loc de schelele din fata cladirii telefoanelor era acum o ceata de baieti in plina pubertate, facand un imens tam-tam etalandu-si skateboard-urile sau rolele. Batrana care a trecut strada in rand cu mine i-a ocolit cu foarte mare precautie, intrand sa-si plateasca factura prin spate, pe la intrarea personalului. Nu s-a deranjat nimeni s-o anunte ca nu ar fi avut voie sa intre pe acolo in cladire. Ca intotdeauna, paznicul statea de povesti cu gardianul public in fata magazinului alimentar de pe colt… vindeau acum covrigi cu mac si susan cu cinci mii bucata. Pizza faliata se scumpise prea mult pentru ca sa mai fie de succes.

Autobuze nu am prea vazut, probabil fiind sambata nu mai circulau aproape deloc, dar ma anuntase mama cu doua zile inainte ca nici acum nu-si respecta programele afisate. Cele pe care le-am vazut insa erau nemtesti, probabil achizitie a primarului sas, aratau destul de bine si nu am vazut nicaieri celebra inscriptie de Constanta „In caz de urgenta, stricati geamul cu toporul.”. In schimb, la posta erau lipite zeci de afise care te avertizau sa fii atent la „hotii din genti si buzunare”… Ma intrebam daca tot analfabetii erau in posturile cele mai avansate, incat se tiparisera mii de astfel de afise fara ca cineva sa observe. Imi era greu sa cred ca cineva avusese un atat de macabru simt al umorului. Murise pantofarul, il inlocuisera soferi, ingineri sau absolventi de geografie care nu erau socati sa afle ca dupa ce iesi de pe Valea Oltului dai de Avrig sau ca cel mai aproape de Targul Mures era targul Jiu.

Se construia de zor in toate directiile, dar daca urmareai cu atentie zonele, erau exact aceleasi in care se construia si acum 5 ani. Se lucra la aceleasi vile, la aceeasi constructie vis-a-vis de primarie, afisul cu numele imobilului si scopul in care se construia era schimbat a patra oarasi lucrarile erau aproape in acelasi stadiu.

In mod bizar, am constatat, posta centrala era pe Strada Mitropoliei si Banca Asociatiei pentru Umanitate era pe Strada Postei. Pret de o secunda m-am simtit in Caracal.

Desi am retinut toate aceste detalii (doar in cautarea lor pornisem!), efectul amar pe care l-ar fi lasat intr-o alta situatie a fost estompat de o vedenie. Strabatand centrul mi-am zarit profesorul de geografie din scoala generala. Mi s-a parut o figura rupta din trecutul meu prin care timpul nu trecuse, frica nu lasase cicatrici, disperarea nu-si gasise cuib. Cu exceptia faptului ca avea un pic mai putin par si ochi putin mai ingustati cand dadea de soare, era acelasi: statura supla, tinuta asemanatoare aratatorului cu care aparea la noi in clasa, atitudine putin superioara tradata de o jumatate de zambet uitata pe un colt al gurii, costum maro inchis – culoarea lui preferata –, mers intins dar relaxat, ca si cum era in drum spre Atlas, cu care avea sa mai discute despre sistemul solar pe care acesta nu putea sa-l vada… Mereu curios, desi iciodata iesit la plimbare fara finalitate practica, se uita si acum cercetator in jur, studiind cate un fenomen feminin care se intampla sa-i retina atentia printr-o vestimentatie mai mult decat nepotrivita sau de cate un parinte care se incapatanea sa-si educe copilul cu palma. Zambind sau incruntandu-se, a trecut pe langa mine, asa cum facuse de cele mai multe ori, fara sa se stie monitorizat. Am vrut sa-l opresc, sa-l salut, dar am rezistat impulsului. Ce-as fi putut sa-i spun decat ca ma bucuram sa-l intalnesc si sa-l intreb timid cum se mai descurca el, iar el sa evite elegant orice raspuns legat de viata lui privata. Niciodata nu-mi permisese sa intrezaresc mai mult decat atitudinea profesorului care se intalnea cu un elev sau cu un elev si tatal acestuia in centru in timpul plimbarilor de duminica. Mereu singur, dar facand impresia ca nu sufera din aceasta cauza, m-am bucurat sa-l vad. L-am privit pana a iesit din raza mea vizuala, ar fi fost nepoliticos sa-l urmaresc mai mult, mi-am spus ca mi l-a trimis Dumnezeu drept semn ca ceva bun se va intampla. Era cea mai vie si mai concreta amintire pe care o pastram din perioada ‚copilariei’ si o asociam intodeauna cu pozitivul, cu starea de bine, cu rezolvarea fericita a situatiilor. Mi-am spus ca e alinarea trimisa de un inger sa-mi linisteasca avalansa de pietris in care se rostogoleau ideile peste creierul meu incins.

Astept acum cu optimism sa gasesc o solutie, astept sa vad rezolvarea promisa, astept sa mi se intample ceva ‚bun’, ceva frumos. Sunt convinsa ca ceva minunat se va intampla in viata mea!

17.07.2004

A trecut mai bine de o luna de cand am scris randurile de mai sus. Le-am recitit acum pe ultimele si mi-am dat seama – analizand fiecare eveniment petrecut de atunci – ca nu s-a schimbat nimic. Nici o Providenta nu a intervenit sa ma salveze – eu, lady in distress – nici un miracol nu a pus capat chinului de a trai in Romania, nici o furtuna nu a redus la tacere vacarmul din launtrul meu.

Ceva s-a intamplat totusi. Tot acest timp a trecut mai usor. Asteptand mereu sa apara ceva ‚bun’, asteptand mereu frumosul nu am cazut in capcana depresiei, nu am ajuns pe marginea prapastiei, nu am cunoscut disperarea. Tot ceea ce a aparut pe parcurs am lasat sa treaca fara sa ma sinchisesc prea mult, fara sa sufar prosteste, bazandu-ma pe secretul de a fi singurul constient de frumosul ce ma asteapta in final. Imaginea profesorului mi-a inseninat zilele ploioase de Cluj, mi-a usurat canonul de a asigura pe toata lumea ca voi lua decizia cea mai buna, eu nestiinta care ar putea fi decizia aceea…

Nestiind in continuare cand ar fi finalul asteptarii, ma incumet sa ma bazez in continuare pe aceasta imagine razanta, ma incumet sa cred in ingeri, fara sa ma bazez pe soarta insa. Am facut intre timp schimbari, desigur, am luat decizii, am facut gerseli, dar astept sa vad care va fi miracolul meu. Astept precum Atlas sa vina el sa-mi spuna ce mai zic stelele, cum se mai roteste soarele, de ce nu exista gravitatie pe luna, cum de la noi e zi cand in America e noapte, ce a spus Deniken despre piramide, cine a mai copiat la extemporalul de luni..

7.01.2005

S-a schimbat anul si-mi revedeam juralul – Am facut un bilant complet; nici tu miracol, nici tu eveniment pozitiv remarcabil, aceeasi sfortare de a inghiti in tine zilele vietii.

L-am vazut insa iarasi. Tot in centru, acceasi figura sobra, dar cu un zambet injumatatit pe un colt al gurii, privind amuzat multimea din piata. Eram alaturi de alesul meu, dar nu i-am spus nici lui ca-mi vad stafia (iluzie a fericirii), nu l-am oprit nici pe domnul Cazan sa-i spun ca…… ma bucur ca-l vad. Am pastrat secretul. Poate acum, fiind alaturi de el vraja va avea un strop de magie si isi va face efectul. Poate va aduce..

Inger i-am spus mereu si inger il voi lasa sa-mi treaca prin viata. Mesager al candorii, voi etala optimism si forta in continuare, sperand si asteptand. Am socotit totusi: nu am nevoie de un miracol, am nevoie doar de intelegere si acceptare – un pact mut intre lume si propria persoana. Reciproca mi-o rezolvasem singura, vederea lui ma face sa sper ca lumea influentata de zguduirea axei in urma acelui tsunami din Thailanda sa-si modifice perspectiva..

Sa sper si sa astept.