Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

Advertisements

Una după alta, la grămadă dar atât de bine individualizate..

Viața e o nebunie !!

E o nebunie exact cum ar trebui să fie.

Simți că ești viu atunci când oscilezi pe parcursul unei zile între miliarde de senzații și gânduri, între un noian de sentimente care te copleșesc de la o clipă la alta. O veste bună, o știre șocantă, o pățanie grozavă, o lovitură sub centură, o rană redeschisă, o melodie superbă, un accident, o vorbă de la un prieten, un gând măreț, o tentativă de invidie, o mângâiere primită fără a fi cerută, o întâlnire întâmplătoare, bucuria unui apus, palma primită de la aceeași viața care dă și care ia, care împarte și desparte.

Iubesc viața aceasta amestecată, amețitoare, uluitoare și încântătoare. Și eu sunt tot eu atunci când plâng, când râd, când mă încrunt, când îmi arde obrazul sau când mă avânt într-un atac personal. Sunt tot eu când mă împiedic de piatra din drum și tot eu cea care pregătesc cadouri surpriză pentru cei dragi.

Alerg de la bucurie la extaz înapoi la dezolare și melancolie ca măgarul vestitului Buridan, cu singura deosebire că pe mine mă împing de la spate către un set ori altul de hrană emoțională întâmplările vieții, faptele cunoscuților, zeii cei necunoscuți și nu propria nehotărâre.

Dacă ai lăsa omul să aleagă, nu ar ezita să spună că își dorește o fericire permanentă. Dar e bine că omul nu e lăsat să aleagă. Atunci platitudinea unei constante mulțumiri nu i-ar mai rezerva acele victorii personale că a depășit ceea ce părea imposibil de depășit..

Image

Image source : http://goo.gl/ady43j

Yesterday is history..

Am auzit astăzi la radio o voce spunând ceva într-un ton profund și, ciulindu-mi urechile am reușit să disting deasupra traficului, aerului condiționar și melodiei urlate de jucăria copilului, următoarele cuvinte:

 

Yesterday is history. Tomorrow is a mystery. Today is a gift. That’s why it is called the present.

 

Am căutat acum seara și am aflat că e un fragment dintr-un discurs ținut de Eleanor Roosevelt. Mi-a plăcut în primă fază faptul că e un gând al unei femei. Apoi mi-a plăcut același lucru care mi-a atras atenția prima dată: TODAY IS A GIFT. Mi-am amintit de vremea când mă trezeam dimineața și singurul motiv pentru care eram veselă și energică era tocmai faptul că am mai primit o zi, o zi de trăit, o zi numai a mea, o zi pentru mine, trimisă special și oferită în dar.

Mi-am amintit apoi de rugile fierbinți și speriate șoptite ca elevă – prin clasa a șaptea – atunci când simțeam prea presantă viața pe care se așteptau ceilalți s-o am: mă rugam să mor pe la 20 de ani, înainte să apuc să aleg un drum propriu-zis, înainte să apuc să dezamăgesc, înainte să apuc să fac oamenii dragi nefericiți. Mi-am amintit că fiecare în parte își dorea ceva pentru și de la mine, fiecare membru al familiei avea așteptări și gânduri, iar eu eram doar cocoșată de responsabilitatea de a-i mulțumi pe toți. Am cerut în repetate rânduri să nu fiu lăsată să apuc acea vârstă la care voi aduce neplăceri și nemulțumiri – pentru că știam că va veni acea vârstă și că nu-i voi putea mulțumi pe toți. Mă temeam că nu voi putea mulțumi pe nimeni. Mă temeam de propria decădere, de propriul insucces. Eram lașă. Știam că cei care pier de tineri sunt prețuiți și jeliți. Știam că oamenii își pot continua visul personal nestingheriți fiindcă oricum nu se va mai întâmpla nimic real și fiecare și-ar fi dus firul poveștii imaginare despre cum aș fi făcut eu și cum aș fi zis eu una ori alta. 

Mi-am amintit apoi că am apucat vârsta de 20 ani, atunci când viața ți se pare atât de bogată în trăiri și aventuri încât nu-ți vine să renunți la ea nici în cele mai acute clipe de suferință. Pentru că și suferința este un sentiment extrem pe care îl prețuim și îl exploatăm cât putem. Ne afundăm în propriile tenebre, durerea ne iese prin toți porii și atunci ne percem drept deosebiți pentru faptul că putem trăi senzații și sentimente atât de puternice, de acaparatoare, de absolute. Mi-am amintit cum am mulțumit Cerului că nu m-a ascultat și că m-a lăsat să văd mai departe viața alături de cei pe care i-am dezamăgit ori bucurat. Mi-am dat seama că bune și rele, suma lucrurilor este un total echilibrat, viu și în permanentă schimbare. Ceea ce duci în amintiri, în jurnale și bloguri reprezintă istoria te personală. Și istoria fiecăruia alăturată una lângă sau după alta formează istoria omenirii. 

După ce emoțiile s-au disipat și mi-am dat seama că pragul de 20 de ani a trecut și mi s-a acordat o nouă și o nouă zi, atunci mi-am dat seama ce mare este darul fiecărei clipe, fiecărui gând întrezărit, chiar dacă dispărut înainte de a fi conștientizat. 

Acum mi-am dat seama că omul controlează atât de puțin încât și prezentul i se sustrage de multe ori. Avem această clipă, care uite, deja a trecut, dar încă una și încă una în care apucăm să ne minunăm de cea dinainte, de cea care uite că tocmai trece.. Prezentul este cel al omului. Efemer, incert, colorat și viu..