O clipă de meditație întru restabilirea echilibrului

Până ajung să relateze despre plecarea iubitului, moartea sa ori momentul în care a preferat o alta, femeile care vorbesc despre „bărbatul vieții lor”, despre „iubirea iubirilor” capătă o vervă aparte descriind începuturile relației; se luminează și se îmbujorează când enumeră dovezile de amor primite din partea eroului, devin mai jucăușe și mai zâmbitoare, au clipe neașteptate de înviorare subită și totală provocare de amintiri.

Așteaptă confirmări că acele acte, cuvinte și întâmplări alese spre destănuire au fost într-adevăr dovezi ale unei iubiri aparte, ale faptului că cineva odată le-a iubit exact așa cum trebuia. Cred că uneori femeile își echivalează valoarea prin prisma bărbaților care le-au împrumutat sentimente prețioase. Simt lauda de sine, infatuarea și mândria din vocea unei amice în timp ce afirmă „Pe mine m-a iubit un preot!” ca și când profesia individului care i-a înrobit inima și i-a schimbat definitiv percepția asupra ideii de cuplu ar avea capacitatea de a înnobila actul de iubire, ar ridica relația mai presus de toate celelalte ale trecutului. Se produce instantaneu o dulce regrupare a amintirilor astfel ierarhizate. Dacă în schimb, individul a avut o poziție mai modestă, se distinge o vagă notă de umilință și se adoptă imediat atitudinea defensivă „Nu era decât șofer, dar ca bărbat era deosebit..”. Meritele din afara sferei profesionale încep să curgă feroce pe un șipot de laudă acerbă menită să-l ridice pe respectiv în ochii audienței; personajul feminin perorând din ce în ce mai rapid și mai cu patos, neacordându-și răgazul să termine un cuvânt din dorința de a introduce pe făgaș un nou epitet ori comportament demonstrativ-exemplar.

Cred că nimic nu e de condamnat – după ce epuizăm, desigur, toate ironiile automate – fiindcă tot ceea ce transmite această abordare a trecutului nu denotă decât că ne raportăm la propria persoană în funcție de cei/cele care ne-au iubit, care ne-au modelat destinul. Faptul că orgoliul de sine crește exponențial dacă cel care ne-a acordat timp din viața proprie este „om de vază” nu spune decât că relaționarea este de tip direct proporțional.

Din același motiv eșecurile sunt profund și iremediabil dureroase. „Dacă nici măcar frizerul nu a putut să-mi rămână fidel, cu siguranță greșesc eu undeva.” În loc să ne asumăm greșeala alegerii partenerului, asimilăm toate relațiile ratate cu o deviație bizară a propriei ființe care șoptește obsesiv „Greșesc undeva, e numai vina mea.” E limpede că dezechilibrul provine din exagerarea unei singure direcții de analiză.

Poate totul ar fi mai simplu dacă nu am fi predispuși la dramatizare. Dacă nu am avea tendința înnăscută – cel puțin noi, latinii – să exacerbăm permanent. În orice sens. În toate sensurile.

fair-balance

Image source : http://goo.gl/FfQHdy

 

Advertisements

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

Ce aduce confirmarea..

water unicorn

Atunci când nu poți dormi noaptea, atunci când gândurile te poartă la iubirile din trecut, atunci când ți se pare că ai cele mai strălucite idei.. atunci te pierzi în amitiri și ți se pare că descoperi noi înțelesuri, că lumea se umple brusc de sensuri care au fost mereu acolo, dar că este pentru prima oară că ți se dezvăluie și ție, clare, cristaline și autentice.

Te gândești la cel mai iubit om care a trecut prin viața ta. Cel care a trecut prin viață și s-a cuibărit în schimb atât de bine în ființa ta încât TU nu ai mai putea fi TU dacă amintirile despre EL ar lipsi. Îți dai seama că dintotdeauna cauți o confirmare. Așepți confirmarea unei speranțe. Aceea că și TU ești pentru EL ceea ce EL este pentru tine. Că locurile ocupate în ierarhia sufletească sunt la același nivel. Că și tu ești la fel de ghemuit în sufletul lui, deplin și în siguranță de orice întâmplări aduse de prezent. Că sentimentul străvechi e statornic și de neclintit. Că amintirea ta îi este nedespărțită, asemenea umbrei omului.

Îți dai seama mai apoi că după ce ai primi la un moment dat această confirmare, nu s-ar schimba nimic în suprafața existenței, nu s-ar produce mai multe unde pe lacul adânc al ființei tale. Tot ceea ce s-ar schimba ar fi desenarea unui zâmbet interior pe chipul sufletului tău. Un zâmbet care pare a transmite un mesaj simplu.. E bine că e așa. E chiar bine. Asta înseamnă că odată, într-un alt timp, într-o altă circumstanță de viață, ne regăsim la infinit. Vibrațiile ce ne proiectează esențele în timp și spațiu, între oameni și soare, se vor recunoaște atunci când se vor mai apropia unele de altele. Și atunci, cumva, printr-o răsucire a baghetei magicianului invizibil, străfundurile lacului se așează lin, strat peste strat, grăunte de nisip peste grăunte de nisip și totul e așa cum ar trebui să fie.

Image source : http://1.bp.blogspot.com/-Y953ltavFNE/TxyZ9PVBbrI/AAAAAAAAAgw/dl4ALsaGl68/s400/19455Blue_Fire_by_SnowSkadi.jpg

Tristețea licornei

Pământul e ciudat aici.

E fierbinte. E mărunțit neobișnuit. Pe aici au trecut copite bizare, puternice dar nu cu suflet de animal. O forță de bestie a scuturat straturile pământului pe aici. Au fost mai multe. Au încins nisipul de la suprafață. Au măcinat și au înghițit din țărână. Au topit fire de nisip aduse de departe și au amestecat esența adâncului cu pulberi furate, au îmbinat sensurile și mirosurile și au modificat suprafața pământului. Animalele nu mai recunosc parfumurile miezului negru ori pământiu pe care îl caută. Sunt amăginte și îndrumate greșit pe cărări inexistente. Li se va pierde urma în curând. Vor pieri pe glii străine. Se vor simți trădate. Se vor descoperi eronat ghidate.

Cei care nu mă cunosc le spun monștrilor „mașini”. Le-am auzit din depărtare. Mugetul lor nu transmite nimic în nici o limbă pe care să o fi auzit vreodată, nici limba străveche și nici cea uitată de restul. Sunt ființe metalice, ce scrâșnesc pe pământurile noastre, sunt oarbe la mângâierile pădurii și surde la chemările vietăților. Sunt bestii ce ne cotropesc lumea și noi nu știm încă metoda să ne apărăm. Pământul nu are puterea de a le ține la distanță și vrăjile noastre rămân neputincioase în eter.