Dilemă

E bine să nu te simți singur atunci când lumea întreagă ți se prăbușește în moalele capului și pământul îți fuge de sub picioare.

E o tristețe în minus. Nu ești singur. E bine. E încurajant, statornic, o mângâiere atunci când ți se pare că nu poți fi mângâiat nicicum.

E greu când nu ești singur în momentele în care nu-ți poți aduna gândurile pentru o frază coerentă. E dificil pentru că ești copleșit de responsabilitatea de a nu mai necăji și pe un altul, de chinul de a-ți ține prietenii aproape fără a-i împovăra cu propriile spaime și angoase.

E greu fără prieteni, e greu și cu ei. Mecanismul ființei umane ne complică din prima clipă orice situație.

Advertisements

Procedură

Cum încurajezi un om să plece atunci când tu ai vrea din tot sufletul să nu plece?!

Îți impui să privești rațional. Asta își dorește. Cunoaște riscurile. Și avantajele. Îți e prieten. Are nevoie de susținere, de îmbărbătare, de un strop de optimism.

Îți imaginezi că ai fi tu în locul său. Nu poți. Nu poți să-ți imaginezi așa ceva. Tu nu-ți dorești să pleci. Revenind. Ești în locul său, așa absurd și improbabil. Ai nevoie ca un prieten să îți spună că totul o să fie bine, că Cineva acolo sus veghează ca totul să decurgă frumos, pozitiv. Ai nevoie să simți că nu ești singur în demersul inițiat. Să știi că unele lucruri or să se schimbe, dar nu în detrimentul altora pe care le vrei statornice. 

Reiei dialogul cu prietenul tău. Îi spui că într-adevăr ai încredere în capacitățile și șansele sale de a reuși oriunde, în orice societate, în orice context și că Providența îi răslpătește pe cei care merită. În plus, îl asiguri că prietenii nu se pierd atunci când intervine distanța fizică. Tot ce va lipsi va fi îmbrățișarea fizică deasă și repetată, dar comunicarea, prietenia, susținerea, viețuirea unor evenimente și impresii va dăinui, se va continua. Monologând zâmbitor, îți dai seama că nu sunt vorbe goale, ci adevăruri pure, simple, în care crezi. Că în tot ceea ce-l privește pe celălalt ești optimist.

Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

Confesiuni în ceas de seară

Prefer să-mi fac prieteni cu același statut social. Nu din aceeași pătură socială, dar de același nivel. La care mă pot raporta ca egal.

Cei care îmi sunt inferiori mă fac să mă simt vinovat. Mă simt îndatorat față de cei care se află pe o treaptă (sau două sau zece) mai jos decât mine. Ca și cum le datorez mai mult decât respectul. Ca și cum le datorez ceva din ceea ce am eu. Ca și cum trebuie să mă justific. Să mă scuz pentru că îmi permit un concediu în plus pe an.

Cei care se află deasupra mea îmi provoacă un alt fel de sentiment de vinovăție. Mă simt vinovat fiindcă nu sunt dispus să muncesc mai mult și să mă supun unei doze mai mari de stres pentru a vedea mai mult din lumea care ne înconjoară. Îmi e comod statutul meu și mă simt vinovat că nu doresc cu adevărat să fac parte dintre cei care își permit o mașină mai scumpă, un concediu mai lung sau o casă care să nu fie închiriată.

Una după alta, la grămadă dar atât de bine individualizate..

Viața e o nebunie !!

E o nebunie exact cum ar trebui să fie.

Simți că ești viu atunci când oscilezi pe parcursul unei zile între miliarde de senzații și gânduri, între un noian de sentimente care te copleșesc de la o clipă la alta. O veste bună, o știre șocantă, o pățanie grozavă, o lovitură sub centură, o rană redeschisă, o melodie superbă, un accident, o vorbă de la un prieten, un gând măreț, o tentativă de invidie, o mângâiere primită fără a fi cerută, o întâlnire întâmplătoare, bucuria unui apus, palma primită de la aceeași viața care dă și care ia, care împarte și desparte.

Iubesc viața aceasta amestecată, amețitoare, uluitoare și încântătoare. Și eu sunt tot eu atunci când plâng, când râd, când mă încrunt, când îmi arde obrazul sau când mă avânt într-un atac personal. Sunt tot eu când mă împiedic de piatra din drum și tot eu cea care pregătesc cadouri surpriză pentru cei dragi.

Alerg de la bucurie la extaz înapoi la dezolare și melancolie ca măgarul vestitului Buridan, cu singura deosebire că pe mine mă împing de la spate către un set ori altul de hrană emoțională întâmplările vieții, faptele cunoscuților, zeii cei necunoscuți și nu propria nehotărâre.

Dacă ai lăsa omul să aleagă, nu ar ezita să spună că își dorește o fericire permanentă. Dar e bine că omul nu e lăsat să aleagă. Atunci platitudinea unei constante mulțumiri nu i-ar mai rezerva acele victorii personale că a depășit ceea ce părea imposibil de depășit..

Image

Image source : http://goo.gl/ady43j

Sâmbăta

E sâmbătă. O zi pe care fiul meu nu știe s-o asocieze conceptului de weekend, acesta din urmă lipsindu-i (firește) cu desăvârșire. Este la fel de matinal, uneori chiar mai matinal decât de obicei, debordează de energie și de dorința de a face, de a începe direct cu acțiune de la prima dezlipire a pleoapelor grele de somn. Ne supunem ritmului impus, cu oarecare bombăneli și insistențe cum că ar fi necesară o cafea înainte de a ieși în curte doar în pijama, dar suntem cu nonșalanță ignorați și readuși cu picioarele pe pământ: de odihnit, trebuia să vă odihniți aseară după ce m-am culcat eu!

Pentru că am un soț iubitor, îmi permit un răsfăț aparte și rămân singură cu cana de cafea din care se ițește o coamă de frișcă pudrată cu scorțișoară, iar „băieții” pornesc la o scurtă plimbare pe ulițele satului. Știu că se vor întoarce repede – e frig și umed și pustiu, deci nu vor lungi plimbarea. Știu că trebuie să savurez cele 10 minute de pustietate a casei cum pot mai bine. 

Mă așez, pun cartea pe care urmează să încep s-o citesc alături și sorb lent din cafeaua aromată. Îmi amintesc de sâmbetele extraordinare ale studenției. Mă trezeam pur și simplu fiindcă nu mai puteam dormi. Mă trezeam veselă, cu gânduri mari sau fără gânduri, în funcție de anotimp, de iubirile trăite, de concertele văzute, de referatele pe care le aveam de pregătit. Mă trezeam singură sau cu o prietenă în cameră, cu un iubit ori cu o carte pe noptieră. Și întotdeauna cu radio-ul pornit în surdină. 

Zâmbesc. În anii studenției nu beam cafea. Nu știam cât e de gustoasă, de îmbietoare. O miroseam uneori prin casele prietenelor ori prin baruri. Mirosul, aroma aceea caldă a boabelor de cafea m-a atras dintotdeauna. 

Puteam lenevi oricât. Dar, de obicei nu lâncezeam. Nu-mi permiteam acest lux când fiecare sâmbătă aducea o plimbare pe Cetățuie, o întâlnire, o lectură nouă, o excursie, o vizită surpriză acasă, o lungă poveste cu prietena rămasă peste noapte, o încercare din start ratată de a găti.. 

Acele zile de sâmbătă când dimineața era încărcată de promisiuni și de vise. Senzația de libertate. Care, într-adevăr, de multe ori era doar o senzație. Dar senzația aceea îți fermeca într-un mod aparte întreaga existență. 

ImageImage source :

http://www.definingelegance.com/dallas-saunders-quiet-promise.html

 

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”