Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

Advertisements

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg