Ultima dorință

Mi-am trimis de multe ori sufletul în depărtări

și de fiecare dată s-a-ntors copleșit de albastrul din zări.

O dată, o singură dată, ai plecat tu cu el

și de-atunci îl caut mereu, rătăcesc prin castel,

castel ridicat din fire de nisip

pe care eu îl ocrotesc de vânt cu propriul chip.

Au trecut peste mine anii fără de număr, fără de nume

și vreau ca o singură dată în mine să mai răsune

orga tăcerii la care cântai

de fiecare dată cand prin mine priveai…

le-silence-de-la-neige-1916

—–

preluate în anii studenției de la un băiat care se visa poet, prelucrate versurile, modificate și vrăjite cu propriul spirit.. am pierdut sursa, am pierdut contactul cu trecutul, au rămas doar cuvintele..

—–

Image source : http://www.wikiart.org/en/fernand-khnopff/le-silence-de-la-neige-1916

 

 

Advertisements

Dacă s-ar scrie poezii despre ziua de luni..

Sălbatică, feroce,

m-a atacat

când încă dormeam,

era noapte de jur-împrejur,

dar s-a răstit la mine

„Trezirea!” 

M-a aruncat din învelișul pufos

al păturii mov,

mi-a spălat fața

cu apă rece și multă,

iar apoi mi-a spus ferm

„Acum pornește!”.

Obedientă, năucă, 

împleticindu-mă des,

precum o nălucă,

am pornit.

Sunt încă în mers,

sunt încă pe drum,

dar, vai!, nu mi-a spus

unde trebuie s-ajung!

 

Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

A scrie înseamnă să trădezi.

Pentru ca mi-a placut si m-am regasit intr-o serie de afirmatii, va invit sa parcurgeti un intreviu cu scriitoarea suedeza Athena Farrokhzad :

 

A scrie înseamnă să trădezi. Pentru că atunci când scrii povestești, iar ceea ce povestești cere un preț. În carte, mama este cea care vorbește despre asta: “Mama mea a spus: Cine va fi trădat într-un poem despre trădare”. Lucrul ăsta trebuie asumat pentru că sunt mulți scriitori care vorbesc în cărțile lor despre iubite, familie, etc. și apoi spun: e doar ficțiune. Eu am avut mereu senzația că trădez pe cineva, dar, așa cum spune Svetlana, e vorba de plăcerea de a trăda, pentru că știm că avem puterea de a trăda atunci când vindem ceva pentru a câștiga altceva.

E mai dificil, însă, când faci parte dintr-un grup care nu e dominant în societate. În cazul ăsta, trădarea și solidaritatea au o altă încărcătură. Dar, în același timp, textul este foarte solidar cu acești oameni. Mai ales mama, pentru că e vorba de niște cuvinte dure, dar în același timp e și mândrie acolo, mândrie a bunicii, a tatălui, etc. Iar eul cărții e solidar cu lupta pe care o duc membrii familiei.

 

http://www.lapunkt.ro/2014/01/03/imi-doresc-sa-nu-mor-intr-o-societate-capitalista/

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Reacție întârziată

Mă uit în tavan, mă prefac a fi adormită (nu frumoasa adormită, doar adormită) și aștept să adoarmă copilul meu. Mă gândesc cum va fi mai târziu, când va crește, va ști poezii și seara, înainte de culcare, va spune o rugăciune. Mă întreb cum o să-i prezint eu tot aspectul religiei, cum o să mă exprim despre Dumnezeu și cum o să încerc să fiu obiectivă și să nu influențez itsoria religiilor cu unele dintre convingerile mele personale, cât de greu îmi va fi să nu …

Brusc, am o cutremurare și nu e din cauza frigului din încăpere. Simbolul creștinismului este crucea. Îți porți crucea, împarți crucea cu altcineva sau pui cruce unei activități… Îți faci cruce înainte de un drum lung, de un examen sau când pășești în lăcașuri sfinte. Dar oare de ce a fost ales acest simbol din tot ceea ce încearcă să ne învețe întruchiparea binelui din lume?! Cea mai sângeroasă dintre imaginile religioase. Cel mai dur dintre gesturi.. două săbii care fac un joc al tăieturilor în aer.. Cruzime, sânge, tristețe și viața sub semnul condamnării îmi inspiră brusc acest semn al crucii.. E un simbol care pentru prima oară în viață îl conștientizez ca un resentiment..

ImageImage source : http://goo.gl/fICDkp