Elucidare

Într-o ploaie ternă, deasă, rece, sub un cer întunecat și anunțând o lungă zi friguroasă și posomorâtă, m-am trezit întrebându-mă obsesiv „De ce omul ăla cu jacheta galbenă merge așa agale, relaxat și senin prin ploaia asta groaznică?”

Mă obișnuisem să văd doar oameni în pas alert, grăbiți peste măsură, cu figuri schimonisite și expresii de dezgust întipărite pe față, cu atitudinea omului agasat și revoltat. Zărind acest domn care pășea normal, în ritm de promenadă, l-am etichetat automat „straniu”. Mi-a stârnit curiozitatea și m-am întrebat dacă nu ar fi interesant să-i urmăresc parcursul, traseul pe străzi – unde merge, ce are de făcut, de ce nu e aplecat de spate și nu se uită supărat la stropii de apă, de ce nu poartă umbrelă și nu se apără de ploaie, de ce este atât de neafectat față de toți ceilalți din jur.

Am pornit în urma sa, încercând să-mi potrivesc pasul după al lui, să îi copiez alura și să sper că poate starea lui de detașare m-ar putea cuceri și pe mine dacă i-aș imita întocmai toate gesturile. Nu am avut nicio revelație, nu mi s-a transmis nimic din ființa lui.

Am mers timp de o jumătate de oră prin ploaie, urmărindu-l cum cumpără un pachet de Pall Mall și apoi îndreptându-se cu același pas netulburat spre o bancă din parcul mare. M-am așezat în apropiere astfel încât să îl pot privi nestingherită în continuare. Stătea pur și simplu fără a avea o mină deosebită ori a părea să nutrească gânduri deosebite.

După aproximativ 15 minute mi-am scuturat genunchii de ploaie și m-am înțepenit în fața lui, bâiguind niște scuze penibile și aruncând între noi întrebarea „Cum puteți sta așa nepăsător în ploaia asta oribilă? De ce stați așa în ploaie?”

Nu am primit zâmbete cu subînțeles, nu a fost deranjat de intervenția mea, dar nici nu s-a grăbit să îmi răspundă. M-am trezit perorând fără pauze „Îmi-pot-imagina-că-vă-autopedepsiți-pentru-ceva-pot-crede-că-vă-supuneți-de-bună-voie-tirului-norilor-pentru-că-ați-greșit-cu-ceva-și-meritați-să-ispășiți-pot-să-presupun-că..”

M-a oprit scurt cu un „Nu, nu, nimic atât de complicat… Doar.. Știu că de atâtea ori urlu și mă cert cu Dumnezeu și îi spun că greșește, îl ameninț că nu mai am încredere în El.. Ei, mai are și El câte o zi proastă. Dacă El mă suportă pe mine, eu de ce să nu stau așa cu stoicism când are și El chef să tune și să fulgere?”

Răspunsul lui molcom, asumat într-o logică personală de netăgăduit m-a dezarmat și mi-a împrăștiat instantaneu toate presupunerile anterioare alambicate ori rigide și m-a redus la o tăcere previzibilă.

Am spus doar „Așa deci.. Mulțumesc.” și am plecat însoțită de noile mele gânduri.

Rain-Ariyaamo

Image source : http://goo.gl/hcZCKQ

Advertisements

Simboluri ale optimismului

– Știi ce-am observat?

– Mmm?

– Când plouă doar oamenii își schimbă dispoziția. Florile rămân la fel de colorate, nuanțele la fel de intense, nu le spală apa așa cum se estompează sufletele sub ploaie.

– Da.. florile. Dragele de ele. Te ajută să rămâi optimist.

– Da, plăpânde așa, în bătaia vântului, sunt atât de puternice. Mă sperie.

– Îți e frică de flori?

– De flori și spectre.

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg

Cu licurici în suflet..

M-am așezat în iarbă. Multe paie în jurul meu îmi transmiteau mirosuri de toamnă și gânduri de ploaie. Garduri din nuiele împletite păreau a încerca delimitări nefirești în peisajul verde. Oameni trecuseră pe acolo. Doriseră să se știe că au trecut pe acolo. Au încercat chiar să demonstreze că au rămas acolo mult timp. Că se simt proprietari. Că ceva din pământ și iarbă, din rouă și din norii de deasupra câmpului le aparține. Câtă nerozie !

Am mângâiat spicele frânte care ajungeau la nivelul palmei mele și m-am întrebat cum comunică ele cu cerul. Mi-amn răspuns apoi, privindu-le atent. Prin culoare. Se ițesc verzi și crude, apoi, în timp, tot ascultând muzica sferelor, trilurile stelelor și trecerea soarelui, devin mai aspre, mai rezistente și totuși mai fragile. Își schimbă nuanța, devin palide, terne și se apropie de pământul care le-a născut. Își iau rămas bun de la înaltul pe care au încercat să-l atingă și se lungesc inerte pe sol, așteptând grăunțe calde de nisip să le macine corpul, să le niveleze grijile și să le transforme.

Am stat apoi în liniște timp îndelungat. Am stat cuminte și am simțit umezeala rece a pământului căutându-mi porii prin care să mi se strecoare în suflet. Am stat cu ochii închiși și am trăit orbește apusul de soare și răsăritul lunii. Am simțit cum se schimbă moliciunea aerului într-o densitate întunecată. Am simțit gândurile părăsindu-mi cugetul unul câte unul, până când în locul lor a rămas o simplă stare de bine, fără substraturi, fără amintiri, fără planuri. Am deschis ochii atunci când devenisem un corp relaxat respirând natură. Am întins mâna în beznă și după câteva clipe, pe firele subțiri de păr de pe braț mi s-au așezat licurici luminoși. Am vrut să-i înghesui pe toți în pumn și apoi să le înghit lumina, să nu mai fie niciodată întuneric în ființa mea. Dar nu era corect să le răpesc farmecul, să le curm vioiciunea efemeră. Nu puteam fi atât de egoistă încât să îi consider ai mei. I-am lăsat să poposească acolo atâta timp cât au dorit, iar apoi mi-am așezat palmele pe genunchi și mi-am dat seama câte pierde omul modern cu viața lui plină. Plină de o agitație fără vrajă.

licurici

Image source : http://www.tumblr.com/tagged/firefly-jar