Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Advertisements

Răsfăț condiționat

Sunt mama unui copil de 2 ani. Împliniți. Și 2 luni. Nu prin asta mă definesc ca ființă, dar asta îmi ocupă cel mai mult timp din viață în prezent.
Mi-am petrecut toată ziua cu fiul meu. În casă și afară. În casă am întins plastelină americană pe biroul chinezesc al soțului meu și am pus magneți într-un buldozer de plastic, am dansat pe episodul 29 din seria Masha i Medved și pe cântecelul Wheels on the Bus, varianta cântată de Mother Goose Club, am văzut multe desene despre camioane, mașini și elicoptere, am colorat într-un caiet de desen și am răsfoit cărticele de copii cu poze mai reușite ori mai neinspirate, am oscilat între măscări, încruntături și zâmbete până copilul și-a mâncat porția de mâncare gătită și ne-am suportat reciproc, așa cum facem deja de peste 2 ani. Ne-am plimbat pe străzi neasfaltate și am lăsat micul pasionat de motoare să intre cu mașinuța în toate bălțile posibile și imposibile, m-am prefăcut concentrată la traficul din strada principală cât timp băiatul meu blonziu a cărat pumni de pietre mocirloase și le-a dat drumul în bălți a căror adâncime nu o putea ghici din pricina noroiului și am confirmat toate silabele lui exaltate depsre avioane, tractoare, pisici și dubițe.
Soțul meu și-a petrecut ziua vizionând documentare în cadrul Festivalului de Film Antropologic Astra din Sibiu și se delectează chiar în timp ce scriu cu o peliculă pe care cu siguranță mi-o va povesti mâine dacă va considera că merită discutată.
Unde intervine răsfățul în acest amalgam de activități ?! După ora 9 seara, când teroristul casei doarme liniștit, cu o mutriță inocentă și iubibilă, după ce am hăpăit în mari înghițituri o supă de roșii cu tăieței la plic și am mâncat niște biscuiți interziși cu ciocolată neagră. Am făcut o baie înspumată, scurtă dar parfumată, am deschis cartea începută ieri, am parcurs 2 pagini și .. am recurs la o pauză. Am desfăcut o sticlă de whiskey scoțian descoperită recent în vâltoarea unei curățenii generale, am sorbit la început sec, apoi i-am adăugat o doză de Cola, acel dușman al omului care mie îmi este absolut indispensabil, am mai citit 2 pagini și.. Înainte de a reveni la Kafka și ale lui Metamorfoze, m-am decis să fac publice obiceiurile simple care îmi aduc plăcere atunci când, în loc să spăl vase și biberoane, să strâng jucăriile împrăștiate pe covor și să pun baterii în trenulețul epuizat, ascult Bizet și îmi fac de cap în cel mai silențios și mai plăcut mod cu putință.
reader460

Image source : http://static.guim.co.uk/sys-images/Books/Pix/pictures/2008/01/04/reader460.jpg

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Sâmbăta

E sâmbătă. O zi pe care fiul meu nu știe s-o asocieze conceptului de weekend, acesta din urmă lipsindu-i (firește) cu desăvârșire. Este la fel de matinal, uneori chiar mai matinal decât de obicei, debordează de energie și de dorința de a face, de a începe direct cu acțiune de la prima dezlipire a pleoapelor grele de somn. Ne supunem ritmului impus, cu oarecare bombăneli și insistențe cum că ar fi necesară o cafea înainte de a ieși în curte doar în pijama, dar suntem cu nonșalanță ignorați și readuși cu picioarele pe pământ: de odihnit, trebuia să vă odihniți aseară după ce m-am culcat eu!

Pentru că am un soț iubitor, îmi permit un răsfăț aparte și rămân singură cu cana de cafea din care se ițește o coamă de frișcă pudrată cu scorțișoară, iar „băieții” pornesc la o scurtă plimbare pe ulițele satului. Știu că se vor întoarce repede – e frig și umed și pustiu, deci nu vor lungi plimbarea. Știu că trebuie să savurez cele 10 minute de pustietate a casei cum pot mai bine. 

Mă așez, pun cartea pe care urmează să încep s-o citesc alături și sorb lent din cafeaua aromată. Îmi amintesc de sâmbetele extraordinare ale studenției. Mă trezeam pur și simplu fiindcă nu mai puteam dormi. Mă trezeam veselă, cu gânduri mari sau fără gânduri, în funcție de anotimp, de iubirile trăite, de concertele văzute, de referatele pe care le aveam de pregătit. Mă trezeam singură sau cu o prietenă în cameră, cu un iubit ori cu o carte pe noptieră. Și întotdeauna cu radio-ul pornit în surdină. 

Zâmbesc. În anii studenției nu beam cafea. Nu știam cât e de gustoasă, de îmbietoare. O miroseam uneori prin casele prietenelor ori prin baruri. Mirosul, aroma aceea caldă a boabelor de cafea m-a atras dintotdeauna. 

Puteam lenevi oricât. Dar, de obicei nu lâncezeam. Nu-mi permiteam acest lux când fiecare sâmbătă aducea o plimbare pe Cetățuie, o întâlnire, o lectură nouă, o excursie, o vizită surpriză acasă, o lungă poveste cu prietena rămasă peste noapte, o încercare din start ratată de a găti.. 

Acele zile de sâmbătă când dimineața era încărcată de promisiuni și de vise. Senzația de libertate. Care, într-adevăr, de multe ori era doar o senzație. Dar senzația aceea îți fermeca într-un mod aparte întreaga existență. 

ImageImage source :

http://www.definingelegance.com/dallas-saunders-quiet-promise.html

 

Aventuri între copii (și bunici)

Incredibil !!

Episodul bunicul-„Dă-mâna-cu-fetița” s-a repetat!! Data viitoare (Se pare că totuși avem trasee comune de plimbare a odraslelor) va trebui să mă fac ferm înțeleasă că am băiat și nu fetiță.

Mi-am dat seama în plus față de cele expuse deja, că mă deranjează foarte tare timbrul vocal al bunicului. Are o voce extrem de pițigăiată și iritantă pentru un bărbat, mai ales pentru unul puțin în vârstă – de la care te aștepți să auzi o tonalitate mai gravă, mai plăcută. În cele 5 minute în care copiii și-au dat târcoale nu i-a spus băiatului decât „Dă mâna cu fetița”, cu varianta „Dă mâna cu fetița și spune-i să vină cu noi.” Iar „fetița” ignora la greu băiatul albastru, holbându-se după toate mașinile de pe stradă care făceau manevre ori doar treceau în viteză. Arthur era ca un girofar, nu rata nici un autovehicul de pe șosea, chiar dacă asta însemna să te lase cu mâna întinsă, ori cu vorba între buze. Nu s-a lăsat atins nici de această dată, în schimb a coborât de pe mașinuță și i-a oferit-o din nou anonimului.

Astăzi am făcut o plimbare luuuungă și am ales și o zonă nouă, pe unde am întâlnit alți copii, cu alți bunici. Fetițe rozosine-movulii și băieți bleu sau albastru-marinar, dar Arthur nu a mai fost dispus să-și ofere mașinuța nimănui, nici chiar atunci când l-am rugat eu insistent. Se pare că pentru Mădăline și pentru Tobiași nu este dispus să își cedeze „tomobilul”. Probabil că pentru băiatul „care merge să vadă găinile” simte un strop de milă și vrea să compenseze agasanta prezență a bunicului.

Așa arăta copilul meu în cursul plimbării de astzăi. Poate din cauză că mașinuța are culori feminine? Poate că trebuie să fie copilul tuns periuță? Poate din cauză că nu e ca o bilă? Poate din cauză că nu pune din prima secundă mâna pe obiectele altora? Poate din cauză că nu vorbește mai deloc când întâlnește personaje noi? Poate din toate aceste motive este în continuare luat de fetiță.

Deja nu mă mai deranjează. Deja savurez faptul că este frumos și în calitate de fetiță. Pentru că într-adevăr, am sesizat că față de unele fete de aceeași vârstă are păr mai mult și mai lung. 🙂

 

Secvente din jurnal

Revenita in orasul din care plecasem cu patru ani in urma, am ales sa ma plimb pe strazile care-mi fusesera atat de familiare, sa mai studiez schimbarile, sa mai observ lipsurile, sa mai privesc oamenii, sa mai caut caini flamanzi si autobuze cu pancarta „Spre depou” si sa aflu daca mai exista cofetaria aceea cu doua mese a unui arab.

Raita s-a dovedit plina de surprize: strazile purtau alte nume si erau putin mai ingrijite, chiar in capatul bulevardului de pe care-mi incepusem cautarile se ridicase in glob de apa, o fantana arteziana, noua obsesie a primarului sas – am aflat doua ore mai tarziu dintr-o discutie intre doi batranei care jucau sah in parcul Astra. Tot de la ei am aflat ca mai exista o colectie de fantani aparent naturale intr-o zona verde, aproape de Teatrul National. Am fost sa le vad; extrem de dragute, bucuria varstei a treia, care se oprea sa asculte susurul unei ape aduse fortat in fata privirilor lor, pretextand ca s-au oprit sa asculte susurul apei, eschivandu-se de la firescul motiv al oboselii de a fi urcat dealul dinaintea bancilor dispuse echidistant fata de fantani… M-am linistit – oamenii erau la fel, desi nu aceiasi. Nici un caine cunoscut nu mi-a iesit in cale. La Aida era o potaie fara urechea stanga, pe scarile de la Bulevard o catea maronie gestanta, in jurul careia era un imens cerc de resturi din cornuri cu susan, colturi de paine si ambalaje de snacks-uri. M-am intrebat cum de lasa personalul hotelului o astfel de mizerie tocmai in fata intrarii, dar mi-am raspuns incercand sa gandesc asemeni unui roman: era imaginea cea mai induiosatoare pe care o puteau concepe pentru ochii unui strain, doar Brigitte Bardot se cazase si ea timp de doua zile la respectivul hotel cativa ani in urma. Ar fi fost inoperanta recurgerea la un cersetor sau la un tigan emblematic pentru capitala rromilor, deja strainii erau mai impresionati de soarta tragica a animalelor decat de cea a oamenilor, de care se saturasera sa tot auda. Omenirea era deja depasita.

In loc de schelele din fata cladirii telefoanelor era acum o ceata de baieti in plina pubertate, facand un imens tam-tam etalandu-si skateboard-urile sau rolele. Batrana care a trecut strada in rand cu mine i-a ocolit cu foarte mare precautie, intrand sa-si plateasca factura prin spate, pe la intrarea personalului. Nu s-a deranjat nimeni s-o anunte ca nu ar fi avut voie sa intre pe acolo in cladire. Ca intotdeauna, paznicul statea de povesti cu gardianul public in fata magazinului alimentar de pe colt… vindeau acum covrigi cu mac si susan cu cinci mii bucata. Pizza faliata se scumpise prea mult pentru ca sa mai fie de succes.

Autobuze nu am prea vazut, probabil fiind sambata nu mai circulau aproape deloc, dar ma anuntase mama cu doua zile inainte ca nici acum nu-si respecta programele afisate. Cele pe care le-am vazut insa erau nemtesti, probabil achizitie a primarului sas, aratau destul de bine si nu am vazut nicaieri celebra inscriptie de Constanta „In caz de urgenta, stricati geamul cu toporul.”. In schimb, la posta erau lipite zeci de afise care te avertizau sa fii atent la „hotii din genti si buzunare”… Ma intrebam daca tot analfabetii erau in posturile cele mai avansate, incat se tiparisera mii de astfel de afise fara ca cineva sa observe. Imi era greu sa cred ca cineva avusese un atat de macabru simt al umorului. Murise pantofarul, il inlocuisera soferi, ingineri sau absolventi de geografie care nu erau socati sa afle ca dupa ce iesi de pe Valea Oltului dai de Avrig sau ca cel mai aproape de Targul Mures era targul Jiu.

Se construia de zor in toate directiile, dar daca urmareai cu atentie zonele, erau exact aceleasi in care se construia si acum 5 ani. Se lucra la aceleasi vile, la aceeasi constructie vis-a-vis de primarie, afisul cu numele imobilului si scopul in care se construia era schimbat a patra oarasi lucrarile erau aproape in acelasi stadiu.

In mod bizar, am constatat, posta centrala era pe Strada Mitropoliei si Banca Asociatiei pentru Umanitate era pe Strada Postei. Pret de o secunda m-am simtit in Caracal.

Desi am retinut toate aceste detalii (doar in cautarea lor pornisem!), efectul amar pe care l-ar fi lasat intr-o alta situatie a fost estompat de o vedenie. Strabatand centrul mi-am zarit profesorul de geografie din scoala generala. Mi s-a parut o figura rupta din trecutul meu prin care timpul nu trecuse, frica nu lasase cicatrici, disperarea nu-si gasise cuib. Cu exceptia faptului ca avea un pic mai putin par si ochi putin mai ingustati cand dadea de soare, era acelasi: statura supla, tinuta asemanatoare aratatorului cu care aparea la noi in clasa, atitudine putin superioara tradata de o jumatate de zambet uitata pe un colt al gurii, costum maro inchis – culoarea lui preferata –, mers intins dar relaxat, ca si cum era in drum spre Atlas, cu care avea sa mai discute despre sistemul solar pe care acesta nu putea sa-l vada… Mereu curios, desi iciodata iesit la plimbare fara finalitate practica, se uita si acum cercetator in jur, studiind cate un fenomen feminin care se intampla sa-i retina atentia printr-o vestimentatie mai mult decat nepotrivita sau de cate un parinte care se incapatanea sa-si educe copilul cu palma. Zambind sau incruntandu-se, a trecut pe langa mine, asa cum facuse de cele mai multe ori, fara sa se stie monitorizat. Am vrut sa-l opresc, sa-l salut, dar am rezistat impulsului. Ce-as fi putut sa-i spun decat ca ma bucuram sa-l intalnesc si sa-l intreb timid cum se mai descurca el, iar el sa evite elegant orice raspuns legat de viata lui privata. Niciodata nu-mi permisese sa intrezaresc mai mult decat atitudinea profesorului care se intalnea cu un elev sau cu un elev si tatal acestuia in centru in timpul plimbarilor de duminica. Mereu singur, dar facand impresia ca nu sufera din aceasta cauza, m-am bucurat sa-l vad. L-am privit pana a iesit din raza mea vizuala, ar fi fost nepoliticos sa-l urmaresc mai mult, mi-am spus ca mi l-a trimis Dumnezeu drept semn ca ceva bun se va intampla. Era cea mai vie si mai concreta amintire pe care o pastram din perioada ‚copilariei’ si o asociam intodeauna cu pozitivul, cu starea de bine, cu rezolvarea fericita a situatiilor. Mi-am spus ca e alinarea trimisa de un inger sa-mi linisteasca avalansa de pietris in care se rostogoleau ideile peste creierul meu incins.

Astept acum cu optimism sa gasesc o solutie, astept sa vad rezolvarea promisa, astept sa mi se intample ceva ‚bun’, ceva frumos. Sunt convinsa ca ceva minunat se va intampla in viata mea!

17.07.2004

A trecut mai bine de o luna de cand am scris randurile de mai sus. Le-am recitit acum pe ultimele si mi-am dat seama – analizand fiecare eveniment petrecut de atunci – ca nu s-a schimbat nimic. Nici o Providenta nu a intervenit sa ma salveze – eu, lady in distress – nici un miracol nu a pus capat chinului de a trai in Romania, nici o furtuna nu a redus la tacere vacarmul din launtrul meu.

Ceva s-a intamplat totusi. Tot acest timp a trecut mai usor. Asteptand mereu sa apara ceva ‚bun’, asteptand mereu frumosul nu am cazut in capcana depresiei, nu am ajuns pe marginea prapastiei, nu am cunoscut disperarea. Tot ceea ce a aparut pe parcurs am lasat sa treaca fara sa ma sinchisesc prea mult, fara sa sufar prosteste, bazandu-ma pe secretul de a fi singurul constient de frumosul ce ma asteapta in final. Imaginea profesorului mi-a inseninat zilele ploioase de Cluj, mi-a usurat canonul de a asigura pe toata lumea ca voi lua decizia cea mai buna, eu nestiinta care ar putea fi decizia aceea…

Nestiind in continuare cand ar fi finalul asteptarii, ma incumet sa ma bazez in continuare pe aceasta imagine razanta, ma incumet sa cred in ingeri, fara sa ma bazez pe soarta insa. Am facut intre timp schimbari, desigur, am luat decizii, am facut gerseli, dar astept sa vad care va fi miracolul meu. Astept precum Atlas sa vina el sa-mi spuna ce mai zic stelele, cum se mai roteste soarele, de ce nu exista gravitatie pe luna, cum de la noi e zi cand in America e noapte, ce a spus Deniken despre piramide, cine a mai copiat la extemporalul de luni..

7.01.2005

S-a schimbat anul si-mi revedeam juralul – Am facut un bilant complet; nici tu miracol, nici tu eveniment pozitiv remarcabil, aceeasi sfortare de a inghiti in tine zilele vietii.

L-am vazut insa iarasi. Tot in centru, acceasi figura sobra, dar cu un zambet injumatatit pe un colt al gurii, privind amuzat multimea din piata. Eram alaturi de alesul meu, dar nu i-am spus nici lui ca-mi vad stafia (iluzie a fericirii), nu l-am oprit nici pe domnul Cazan sa-i spun ca…… ma bucur ca-l vad. Am pastrat secretul. Poate acum, fiind alaturi de el vraja va avea un strop de magie si isi va face efectul. Poate va aduce..

Inger i-am spus mereu si inger il voi lasa sa-mi treaca prin viata. Mesager al candorii, voi etala optimism si forta in continuare, sperand si asteptand. Am socotit totusi: nu am nevoie de un miracol, am nevoie doar de intelegere si acceptare – un pact mut intre lume si propria persoana. Reciproca mi-o rezolvasem singura, vederea lui ma face sa sper ca lumea influentata de zguduirea axei in urma acelui tsunami din Thailanda sa-si modifice perspectiva..

Sa sper si sa astept.