Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Advertisements

Din nou copil

Se apropie toamna. Cu toate grozăviile și surprizele ei frumoase, parfumate și colorate amețitor.

Din nucul pe lângă care trec zilnic am primit o ofrandă de 3 fructe. Cu coaja verde crăpată pe alocuri, cu un miros inconfundabil, cu promisiunea de a căpăta din nou pete ocre pe degete, ca atunci când.. eram copil, urma să înceapă școala și, de acolo, din Paradisul meu de vară, primeam un ultim semn – acele nuci verzi pe care mă chinuiam să le desfac cu pietre, cu cuțite și cu unghiile..pentru a savura miezul plăpând, alb lăptos, îndepărtând pielița amăruie cu nervuri.. Pentru a simți cum se sfarmă între dinți acea mică esență de perfecțiune, acel dar pe care natura îl face celor ce știu să-l aprecieze. Nu aveam răbdare să desfac mai multe nuci și apoi să mănânc pe îndelete miezul pur. Cum reușeam să pătrund în inima uneia, o devoram, cu poftă, cu sălbăticie și entuziasm.

Așa am făcut și astăzi.. Nucile sunt perfecte! Mici, cărnoase, parfumate. Fiul meu nu a gustat din ciudatul preparat de pranz.. Nu a fost curios să-și imite mama, care râdea ca un prunc ce a primit în mână o sticluță cu lapte de mamă… A mirosit miezul fragil, l-a apropiat de buze și apoi mi l-a înapoiat cu o ridicătură de nas și sprânceană. Văzând bucuria cu care l-am acceptat, mi-a dat apoi și toate cojile lemnoase pe care le-a găsit, sperând să mă vadă la fel de fericită. Și așa am fost ! 

Mi-am amintit că bunicul (și fratele meu de cruce) îmi făcea bărcuțe din „cochilia” nucii, m-am uitat cu multă dragoste către cojile golite și răspunsul a venit pe dată: iubire! Inimioarele desenate de miezul alb în formațiunea fructului mi-au deschis ochii. Voi transforma aceste „resturi” de nuci în recipiente ale dragostei. Le voi modifica în așa fel încât să transmită cuiva un mesaj de iubire. Și acest gând mi-a dat aripi, aripi care mi-au spus că .. totuși, nu mai sunt copil. 

Image

 

În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat. 

Un popas de o clipă

Am ales o piatră.

Nu pentru că avea colțuri. Nici pentru că avea personalitate. Nici pentru culoarea aparte. Doar pentru că a avut curajul să mă privească. Din multitudinea de pietricele, nisip și pietriș de duzină, această piatră gălbuie cu două dungi albe s-a uitat drept în ochii mei. M-a țintuit cu privirea.

Nu am putut să merg înainte cu riscul de a călca pe ea. Nu am putut nici să merg înapoi. Licornele nu merg niciodată înapoi. Atunci când se spune că refac un drum e o amăgire. Cu fiecare pas, ele schimbă timpul și locul. Nu sunt de două ori în același timp și spațiu niciodată. M-am oprit. M-am înclinat. Am împins puțin pietricica. I-am zâmbit. I-am dat ocol. Am salutat-o și i-am urat noroc de oameni buni care să-i remarce particularitatea. Curajul merită să fie răsplătit. În orice lume. Oricând. Tot timpul.