Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.

Un popas de o clipă

Am ales o piatră.

Nu pentru că avea colțuri. Nici pentru că avea personalitate. Nici pentru culoarea aparte. Doar pentru că a avut curajul să mă privească. Din multitudinea de pietricele, nisip și pietriș de duzină, această piatră gălbuie cu două dungi albe s-a uitat drept în ochii mei. M-a țintuit cu privirea.

Nu am putut să merg înainte cu riscul de a călca pe ea. Nu am putut nici să merg înapoi. Licornele nu merg niciodată înapoi. Atunci când se spune că refac un drum e o amăgire. Cu fiecare pas, ele schimbă timpul și locul. Nu sunt de două ori în același timp și spațiu niciodată. M-am oprit. M-am înclinat. Am împins puțin pietricica. I-am zâmbit. I-am dat ocol. Am salutat-o și i-am urat noroc de oameni buni care să-i remarce particularitatea. Curajul merită să fie răsplătit. În orice lume. Oricând. Tot timpul.