Friendship. Intimacy. Rambling quest for answers.

Why do we prefer to post messages, rather than share our personal news with the ones dear to us? Why do we feel content when we have small groups of people in our chat apps and can share a message instantly with 4-5 people instead of actually telling each significant person in our lives what we want them to know? Why does it seem to help us gain more time? Why would it be so difficult to tell each friend a piece of news? (Meetings are more swiftly organised thus, sharing a new phone number in one tap is equally profitable; let’s not belittle the advantages.)

In the past, people had less friends because life only allowed for a certain number of hours for meetings, fun and heart-warming talks. It was great sharing your news because you’d tell each person the events in a different manner and you’d try to anticipate their unique reactions. It was all a well-tightened social act, wherein behaviours and typical remarks, the tone of discourse and perspective of each friend on the situation would make everything more special. Write a letter and expand on the idea, make a phone call overseas, they were all events in themselves. Activities just as charming (or depressing) as the information itself.

In the present, we seem to have a lot more friends and a lot more to talk about.

In my opinion, we have it all wrong. There is a bifold explanation for our current take on things.

  1. Most of them are acquaintances, not genuine real-life, flesh-here-and-now friends. Our education programmes and professional lives lead to us being connected to a numerous pool of people, generally called friends. Even social networks have recently started to employ distinct categories (friends / close friends / acquanintances / family) for relationship updating, as, somewhere along the way, the term friend turned into.. person I sort of know or someone I’ve heard of … We call friends people whom we’ve never met and, indeed, some virtual relationships bring minds alike closer than the on-break chat with faces we see on a daily basis. Sometimes, pointing towards the real friend or setting forth a reason for how come the most improbable one has become the best friends tends to be tricky and scatter deep confusion. It becomes difficult to keep up with telling everyone everything and it seems less of an effort to make everything public and then just wait and pick the reactions when they arise. An instant message to more friends means you don’t have to make 7 calls to say the same thing. A post means everyone you know has found out in a second that you have a new member in your family. We call that effectiveness. In truth, it is just useless information for many people who have no particular or concrete interest in the manifold aspects of your personal life. We take away selection. We take away the importance of one particular person over the other 100 individuals met throughtout our lives. We take away the special nature of that one event because it is so publicly trumpeted. We take away the authentic reactions of the people who matter: replies wear certain conventionl uniforms, animated little pictures that show you how happy everyone is about your brand new success story or how enraged they all are when an unfair predicament has spoilt your innate good mood. In truth … plain pride and laziness. Pride, that top sin among sins alongside the laziness to take the few minutes necessary for making a personal announcement when called for.
  2. Intimacy has been stripped of many of its veils. Open-mindedness and acceptance have taught us we should be more tolerant towards everything. Towards everyone. Towards everyone doing anything they choose to do. It is not shameful to be seen in underwear. Neither is it shameful to make whatever remarks you deem fit in a situation, or let people know what you think exactly when you think it. Less societal restrictions as to what is ok-ish. Let everyone take their pick: unfamiliar people want to see / read / watch?, so be it; enjoy – whoever is offended / unaffected? fine, let me hear it, I’ll just ignore what doesn’t suit my views. Because we have been incouraged to talk more, express more (of our feelings, fears, experience), we actually feel the need to do it. Somewhere. Somehow. Wherever possible. Whenever it seems fit. Because everyone seems to be talking more about their personal lives, most consider it perfectly alright to just step in and poke at whatever subject their brief curiosity strikes. Because it seems that everyone is more enclined to talk and share, we have come to believe we are entitled to ask no matter what. If telling is the norm, asking becomes the semblant requisite effect. People who still regard their personal lives as utterly personal are frowned at for being weird, unadapted, old-fashioned. Maybe it all breaks down to being truly tolerant and accepting and agreeing that we all customise definitions.

Maybe it is enough to keep quiet every now and then, or tone down some of the flamboyance. Perhaps a more strict selection would not totally jeopardise the time alotted for other things and it would suffice to reconquer the concept of friend. Perhaps less pride over everything we manage to do would be quite welcome, without putting a permanent ban on bragging.

Perhaps grinding through the feedback one gives in a conversation before asking the next question would be enough to prevent embarrassement or improperness. When met with reluctance, stop jabbing, simply to avoid rude blunders. When encouraged, take 30 more seconds to decide how many details you actually wish your new work buddy to know or let know, and if there is any actual reason for you to learn all about each other in less than 2 sittings.

For all we know, shades, whispers and mystery have always been alluring. Why lose it all to the ashes of the fully-exposed bits of self?



Sunt mai multe feluri de liniște. Cea care ne-a pândit pe noi astăzi este liniștea iernii. E o liniște fără ecouri, fără reverberații. E o liniște apăsătoare, nu una jucăușă, odihnitoare sau oportună. Iarna toate sunetele sunt cumva estompate (de căciuli, de stratul de zăpadă, de pelicula de gheață, de cerul greu de nori și fulgi), iar liniștea e mai profundă. Mai opacă. Ne întorceam pe rând să privim în spate. Aveam senzația, ba eu, ba fiul meu, că e ceva în urma noastră, că trebuie să fim vigilenți. Am parcurs jumătate din drum cu capetele întoarse, deși nu auzeam propriu-zis nimic. Chiar și unul pe celălalt ne auzeam cu dificultate. Sunetele curgeau mai lent, mai rotunde și se rostogoleau înfundate vocile nostre peste fulare și mănuși.

Până mai ieri aceleași străduțe – acum pline de noroi și de muțenie – palpitau sub greutatea utilajelor și mașinilor de construcție. Toți oamenii se făcuseră nevăzuți, ca înghițiți de un hău neștiut, iar uriașele ființe metalice dispăruseră și ele în cotloane nebănuite. Casele erau aceleași pe lângă care trecuserăm de sute de ori. Dar erau mai cuminți, mai așezate, mai întunecate decât de obicei.

După ce am ajuns acasă, obosiți și rebegiți, am încuiat liniștea în afara ușii, am lăsat cheia în broască – să fim siguri că nu poate pătrunde pe acolo în interior – și am sperat că în casa noastră găsim un pic de gălăgie veselă și personală, ruptă de muțenia rece a satului.

snowbranchImage source :


Stop and check

I consider myself a good listener. I believe that people can find it easy to talk to me and that I have the patience to listen to their troubles, stories or life experiences. It is not only my family members and friends who have shared secrets and personal history with me. There have been cashiers in train stations and ticket clerks, people I’ve met on trips or sat next to at wedding tables and they all managed to squeeze in some details about their life and spirit that made me feel as if I was allowed to hear the whispers one dares tell only the wind gods. I have also felt responsible for always giving a reply according to the story received. People usually need to be comforted or approved or simply held by the hand when they sob over their own past. However, I have always felt compelled to say somethig in return. I always found myself proposing solutions, advising or making a comment made to soothe. I wrote letters in answer to complaints or experiences heard over the phone. I said congratulations when I believed that is what people deserved and I joined them in cursing and swearing when that was required to release tension and clear the air.

I have always felt proud that people showed confidence in me, that I was trusted with dark, dangerous, silly or sad secrets. i felt as if I was an angel-chosen guardian of secret lives.

Until today I thought this was part of an unmentionable selfishness that allowed me to feel important and special. I thought I was doing myself a fevour by accepting and encouraging people to keep telling their stories. I was afraid that sometimes I was just absorbing perspectives and potential personas. I had begun to feel hammered down by beliefs that I was adding alternate lives to my own, trying to enrich the one-life option given by divinity.

Today, however, I sensed that it is all due to a pleasure of feeling useful, necessary, of enjoying a special status. I realised that seeing a smile after a sad story is what makes my day. I simply like helping others, I only like the fact that by offering time from my own life I can improve and brighten the life of another. It’s wonderful satisfaction the one I find when I am thanked and told that I matter.


Minor case of hoarding


Ever since I can remember I’ve been collecting things and saving stuff ‘for later’. It runs in the family. My grandfather has been an informed collector. His postage stamp albums were ordered according to printing dates, value or country of origin. His numismatics boxes were full of coins arranged with labels and individual separators and he used to read special books so that he could estimate the real value of his belongings, so that he may be aware of the history behind those metal pieces. He had boxes full of transistors that he never rummaged through, but always handled with the utmost patience and dilligently checked their codes with special magnifying glasses. He collected tiny jars and glass bottles. But he found ways to put them to proper use by stashing them full of colourful inks or nails, screws, nuts and bolts selected according to dimensions and features. He built (although he was not a talented carpenter) special cupboards in which he kept these items that he could have done without but which brought him an unexpressable pleasure. He had boxes with pens, fountain pens, quill pens, ball-point pens and nib sets which we sometimes studied together, used and placed back in their cases.

It is then, when he was very much still alive, that I started collecting objects of my own choice. Besides the stamps and numismatics ones that I tried to put together as a modest competitor. I was unfair competition, as he had to aid me with their evaluation and cataloguing. My childhood favourites were paper napkins, coasters, handkerchiefs and tissues. I joined in on the only common collection that we decided upon, my grandfather and I, sweet wrappers and chocolate foils. It was our secret pleasure to peel them gently off the edible treats and smooth out the surface with special tools (a particular pen) on a peculiar hard mat. I also started collecting match boxes but I was shocked to discover a while after the death of my grandfather (and sworn blood brother) that he had a huge collection of his own, a much more impressive rival to mine, as he had plenty of foreign ones that i had never even heard of (mainly from France). I collected cigarettes at some point in high school, as every adult in my family smoked (a lot!) and I had plenty of source material. this is precisely why I had such a vast option pool when i finally took up occasional smoking in university. I collected stickers and by the time I decided to glue them to objects they were all unusable as the adhesive had dried up. I collected envelopes and then I gave envelopes up for postcards. The story goes on and on.

I still have objects I hold on to, I still have the habint of not throwing out the things I no longer need, my house actually looks like a chaotic warehouse, but I am now biased to collecting memories and smells. That is why I write diaries in which I describe feelings, places, occurences and also the way these places, objects, people, forests and food specialties smelled when experienced.

However, it is because I often try to collect my thoughts that I run a blog page. And this is a confession I make after years and years of keeping it under the keyboard.


Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 


Îmi plac, mie personal, coincidențele fiindcă le consider confirmări nesolicitate ivite oportun în situații incerte. 

Îmi plac, tot mie personal, chiar și atunci când ele confirmă un negativ, o circumstanță pe care aș dori-o schimbată. Îmi plac pentru că mă ajută să-mi întăresc opiniile.

Ceea ce, tot despre mine personal, spune că sunt o ființă slabă, ce se bucură de instrumentele din exterior pentru a-și fundamenta interiorul. Spune răspicat că eu prefer să mă bazez și pe alte aspecte decât pe raționamentele conștientizate.

Ceea ce pare a sugera o natură superstițioasă în adâncuri. Ceea ce, pe mine personal, mă enervează la culme.

Cum să fac pace cu mine însămi?!

Una după alta, la grămadă dar atât de bine individualizate..

Viața e o nebunie !!

E o nebunie exact cum ar trebui să fie.

Simți că ești viu atunci când oscilezi pe parcursul unei zile între miliarde de senzații și gânduri, între un noian de sentimente care te copleșesc de la o clipă la alta. O veste bună, o știre șocantă, o pățanie grozavă, o lovitură sub centură, o rană redeschisă, o melodie superbă, un accident, o vorbă de la un prieten, un gând măreț, o tentativă de invidie, o mângâiere primită fără a fi cerută, o întâlnire întâmplătoare, bucuria unui apus, palma primită de la aceeași viața care dă și care ia, care împarte și desparte.

Iubesc viața aceasta amestecată, amețitoare, uluitoare și încântătoare. Și eu sunt tot eu atunci când plâng, când râd, când mă încrunt, când îmi arde obrazul sau când mă avânt într-un atac personal. Sunt tot eu când mă împiedic de piatra din drum și tot eu cea care pregătesc cadouri surpriză pentru cei dragi.

Alerg de la bucurie la extaz înapoi la dezolare și melancolie ca măgarul vestitului Buridan, cu singura deosebire că pe mine mă împing de la spate către un set ori altul de hrană emoțională întâmplările vieții, faptele cunoscuților, zeii cei necunoscuți și nu propria nehotărâre.

Dacă ai lăsa omul să aleagă, nu ar ezita să spună că își dorește o fericire permanentă. Dar e bine că omul nu e lăsat să aleagă. Atunci platitudinea unei constante mulțumiri nu i-ar mai rezerva acele victorii personale că a depășit ceea ce părea imposibil de depășit..


Image source :