Senzații. Inferențe. (in)Certitudini.

Mă uit la el și îmi spun „E același! E cel de ieri, dintotdeauna.” Surâd. E simplu să-l suprapun miliardelor de amintiri. Clipe peste clipe, expresii și evenimente.

Îl iau în brațe. Mi-l apropiu. Discret, îl miros. Adulmec precum un lup în crâng și verific dacă e același. În umori nu s-a schimbat nimic.

Îmi lipesc fața de urechea lui. E moale, fragilă, simpatică, puțin rece. Nu i-am mai văzut niciodată urechile așa. De regulă sunt la adăpostul unui șuvoi molcom de păr șaten-blonziu. Mi-e milă de ele acum. Parcă sunt expuse. Prea vizibile. Îi aparțin mai puțin. Aparțin un pic mai mult publicului. Un pic mai mult decât mi-ar fi plăcut mie.

Se întoarce; râde; îl gâdil. Se scutură de mine. Mă bucur că nu mă împinge. Se retrage treptat și își vede de mașinuțe, de joaca lui ba șoptită, ba trâmbițată. Îmi e drag, îl cunosc. Îi anticipez mișcările; replicile. Înțeleg ce vrea să cânte.

Mă ridic și mă așez lângă el pe podea. Are nevoie de ajutor la reparatul podului. Între pașii puțini dintre canapea și podea îl mângâi pe cap. Pe ceafă. Are părul mai aspru. Scurt. Îi simt oasele craniului și degetele mele sunt mai aproape de scalpul lui. Mai aproape decât oricând. Senzațiile pe care degetele mi le transmit mă înfioară. E prima dată când îl mângâi pe cap! Prima oară în viață!! E copilul meu, are 3 ani și 3 luni, dar de când l-am tuns parcă e alt omuleț. Atât de multe s-au schimbat. În timp record. Parcă am înlăturat un strat de protecție. Parcă i-am aruncat coconul ce-l proteja de .. nu știu de ce anume îl proteja, dar acum simt că e mai vulnerabil.

Ne jucăm împreună și mă liniștesc. Estimez riscurile noii situații. Sunt minime, totuși. Nimic nu mă conduce la îngrijorare. Sufetul meu începe să tresalte. O voce micuță, dar foarte stăpână pe sine răsună din interior: „Noi descoperiri de făcut!” A anticipat valul de entuziasm care clipocește peste cugetul meu – e o nouă etapă, vor fi noi expresii, noi ipostaze, o serie nouă de amintiri diferite. Un punct urmat de alt punct, de încă un punct, de o virgulă, de culoare, de exclamare și întrebări. E bine, e frumos, e inedit dar înnăscut.

hair-strandsImage source : http://goo.gl/dfwLXp

Dificultăți în meseria de mamă

Cel mai greu după ce îmi las copilul dimineața la grădiniță este să îmi impun să nu mă întreb în fiecare secundă ce face, cum face, dacă e supravegheat, dacă se împacă bine cu colegii de grupă, dacă educatoarele îl îngrijesc adecvat, dacă este corect hrănit și întrebat periodic de apă și sete, dacă el comunică eficient cu ceilalți (copii și adulți), dacă nu cumva se împiedică pe treptele interioare, dacă nu cade în curte și nu se lovește grav, dacă este schimbat de scutecul în care a plecat de acasă, dacă este frumos manevrat și abordat, dacă se descurcă la oliță, dacă este verificat de „accidente ude”, cât mănâncă și în ce măsură le obosește pe îngrijitoarele care îl ajută la servirea mesei, dacă este ințeles atunci când încearcă să transmită ceva, cu cine se joacă, dacă nu e periculoasă noua poziție a topoganului, cât de mult aleargă și dacă nu transpiră, unde se joacă mai mult, la ce activități organizate participă, dacă s-a încheiat vizita medicală, cât de dor îi este de noi și de casă, dacă repetă cântecelul nou alături de ceilalți, dacă mai primesc vreo foaie colorată la prânz când mă duc să îl recuperez … 

Fac eforturi constante de a nu mă gândi prea mult, de a nu-mi imagina ce se întâmplă acolo, în acel spațiu misterios, cu persoane asupra cărora nu am control, între copii pe care nu-i cunosc, într-un interval despre care aflu prea puține detalii și un fenomen despre care copilul nu îmi poate articula deocamdată mai nimic. Fac eforturi de a mă pregăti pe mine pentru realitatea că foarte mult din viața, destinul și formarea fiului meu nu depinde de mine și nu îmi revine în minte decât întrebarea extenuant-obdseantă ”Am făcut alegerea bună?!”

Barometrul meu este atitudinea copilului meu – a cărui personalitate este suficient de puternică și pregant manifestă încât să mă pot bizui pe reacțiile, comportamentul și dispoziția lui – față de locul, oamenii și princhindeii de acolo, bucuria pe care i-o reprez uneori acasă, în timp ce ne pregătim de plecare și mă urmărește cât împachetez iaurturi, lingurițe și Felii de lapte, entuziasmul pe care îl afișează după o pauză de câteva zile, seninătatea cu care urlă către educatoare „See you!!” și își flutură mâna energic, zâmbetele pe care le îndreaptă către persoanele din centrul educațional, modul în care l-am surprins că se poartă cu cei din jur când îl zăresc întâmplător pe geamul clădirii…

Încerc să-mi alung îngrijorarea, emoțiile și temerile inerente amintindu-mi complexul informațional pe care îl percep dinspre copilul meu în relație cu grădinița. Nu mă bazez exclusiv pe aceste amănunte cotidiene, am analizat înainte de a-l înscrie unde l-am înscris, urmăresc în continuare unitatea respectivă în ansamblul său, dar fundamentul raționamentului meu rămâne acest senzorial orientat. 

Image

 

Image source : http://goo.gl/e8REHe

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Liniștire

Mă simțeam incapabilă. Credeam că greșesc undeva. Mă simțeam vinovată fiindcă nu excelez în a fi o mamă exemplară. Nu, scopul meu în viață nu este să stabilesc un nou standard în domeniul maternintății și nici să scriu o carte despre cum se cresc copiii. Însă am o ambiție personală de a fi un bun părinte fiindcă mi se pare esențial detaliul în dezvoltarea optimă a ființei pe care am decis s-o amestec în populația globului din anul 2011.

Aveam impresia că sigur există metode mai eficiente de a reacționa în anumite situații, de a mă comporta mai adecvat. Eram sigură că sunt prea îngăduitoare și că o să trimit la grădiniță un răsfățat mofturos. Începusem să recitesc din cărțile de psihologie pentru a mă asigura că îmi corectez abaterile.

Ieri am realizat însă că.. nu trebuie să mă simt vinovată dacă îmi pun la bătaie „telefonul inteligent” cu internet și desene animate rulate de pe YouTube în mijlocul oficiului poștal și că nu e o faptă criminală să las copilul să ronțaie pufuleți după ce iese transpirat de la un loc de joacă din mall. 10 minute în care copilul așteaptă cuminte pe o băncuță și se uită la desene animate, fără a înnebuni pe toată lumea de cap cu mărăielile și agitația cauzate de lipsa de răbdare și sens atunci când i se impune să stea în poșta română, mi se par prețioase – chiar dacă fac uz de tehonologia modernă. Pufuleții cu puțină sare nu îngrașă un copil care aleargă zilnic ore în șir, dar în schimb ne permite nouă să bem o gutuie caldă cu scorțișoară, iar lui să își tempereze pulsul și să revină la o temperatură normală a corpului înainte de a da piept cu iarna de afară.

Tot ieri am realizat că e mult mai indicat să negociezi calm plecarea de la un spațiu de joacă, că convingi copilul – fie și prin tertipuri dacă nu se poate discuta cu el simplu și banal -, decât să îl ameninți că pleci și îl lași cu ochii holbați în timp ce tu te ascunzi după un magazin ori după un stâlp, iar la final copilul se trezește și înșelat, și speriat și cu un potențial de refuz sporit la următoarea experiență. Niciodată nu mi-au plăcut amenințările de tipul „te las singur și eu plec” sau „data viitoare rămâi singur acasă și noi venim aici”. Mi se par total neinspirate pentru psihicul unul copil și în apărarea acestui punct de vedere vin toate recomandările psihologilor. Se creează o teamă de abandon și o spaimă inutilă ce poate conduce la coșmaruri și sentimente contradictorii în relația cu părintele. În plus, după câteva astfel de experiență, credibilitatea părintelui devine nulă, fiindcă acesta de fiecare dată așteaptă de fapt copilul, fără să plece nicăieri, fără să aibă de fapt intenția reală de a pleca. Ori, odată descoperită / intuită voința părintelui, strategia amenințării devine ineficientă. Eu am noroc – poate e noroc – cu un copil generos și împăciuitor, care poate fi convins foarte ușor de o plecare sub motiv că și alți copii doresc să se joace și îi lăsăm și pe ei acolo dacă noi plecăm, ori sub nota de promisiune că deși acum trebuie să plecăm vom reveni și va mai sta acolo unde i-a plăcut. Tind să-mi laud copilul pentru nivelul de rezonabilitate matură deoarece în multe situații, dacă el era suficient de obosit ori de satisfăcut cu un capriciu împlinit, nu trebuie să specific vreun motiv. E suficient să spun plecăm și în timp ce îl îmbrac, expun planul și acțiunile care urmează după ce ieșim din zona „problematică”. Mi-am dat seama că este șocant pentru mulți să privească un copil care se lasă extras de bună-voie dintr-un paradis al copilăriei, care pleacă zâmbind și slautând supraveghetoarele ori vreo fetiță frumoasă, fără circ și pretenții, fără zbătut și ascuns prin tuburi de plastic. Mi-am dat seama că ușurința cu care acum el poate fi retras dintre copii se datorează abordării pe care am avut-o de prima dată când m-am confruntat cu o astfel de situație.

Mă simțeam vinovată la mare că umblam cu un mini-notebook după mine la restaurantul hotelului și porneam un Shrek până noi beam cafea și copilul mânca pâine cu smântână sau crenvurști. Simțeam priviri apostrofatoare. Mă simțeam judecată. M-am întrebat de multe ori dacă greșesc. Dacă este cotat răsfăț sau moft. Nu era un capriciu pe care să-l fi solicitat copilul de doi ani, dar îmi era comod, puteam să miros briza matinală și el mânca vesel în loc să se zbată într-un scaun rupt și strâmb. Am observat în timp că erau de fapt două feluri de părinți: cei care preferau să pună muzică și desene în surdină până mâncau, folosind telefoane, laptopuri sau tablete, și cei care preferau să facă 500 de observații pe minut despre revenitul pe scaun, șezutul frumos, smulsul de furculițe din mâinile pruncilor, să dojenească plânsete, chirăieli și să curețe lichide vărsate pe mese. Mi-am dat seama atunci că sunt vârste și situații unde e permis răsfățul și convenabilul în detrimentul educației „ca la carte”.

Încep, deci, să mă simt mai bine în pielea mea, să conștientizez că multe dintre lucrurile pe care le credeam greșeli sunt de fapt opțiuni corect intuite.

Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

Pentru parinti

In editia din septembrie 2013 a revistei PSYCHOLOGIES am citit un articol interesant, pe care – sperand ca nu incalc vreo lege a republicarii etc. – doresc sa-l ofer spre lectura si celorlalti.

Image

Image

ImageImage

Image

In directa legatura cu cele abordate pe tema educatiei copiilor, mai adaug o vorba de-a lui Einstein, care sigur va fi si pe gustul vostru, al cititorilor mei:

If you want your children to be intelligent, read them fairy tales.