Elucidare

Într-o ploaie ternă, deasă, rece, sub un cer întunecat și anunțând o lungă zi friguroasă și posomorâtă, m-am trezit întrebându-mă obsesiv „De ce omul ăla cu jacheta galbenă merge așa agale, relaxat și senin prin ploaia asta groaznică?”

Mă obișnuisem să văd doar oameni în pas alert, grăbiți peste măsură, cu figuri schimonisite și expresii de dezgust întipărite pe față, cu atitudinea omului agasat și revoltat. Zărind acest domn care pășea normal, în ritm de promenadă, l-am etichetat automat „straniu”. Mi-a stârnit curiozitatea și m-am întrebat dacă nu ar fi interesant să-i urmăresc parcursul, traseul pe străzi – unde merge, ce are de făcut, de ce nu e aplecat de spate și nu se uită supărat la stropii de apă, de ce nu poartă umbrelă și nu se apără de ploaie, de ce este atât de neafectat față de toți ceilalți din jur.

Am pornit în urma sa, încercând să-mi potrivesc pasul după al lui, să îi copiez alura și să sper că poate starea lui de detașare m-ar putea cuceri și pe mine dacă i-aș imita întocmai toate gesturile. Nu am avut nicio revelație, nu mi s-a transmis nimic din ființa lui.

Am mers timp de o jumătate de oră prin ploaie, urmărindu-l cum cumpără un pachet de Pall Mall și apoi îndreptându-se cu același pas netulburat spre o bancă din parcul mare. M-am așezat în apropiere astfel încât să îl pot privi nestingherită în continuare. Stătea pur și simplu fără a avea o mină deosebită ori a părea să nutrească gânduri deosebite.

După aproximativ 15 minute mi-am scuturat genunchii de ploaie și m-am înțepenit în fața lui, bâiguind niște scuze penibile și aruncând între noi întrebarea „Cum puteți sta așa nepăsător în ploaia asta oribilă? De ce stați așa în ploaie?”

Nu am primit zâmbete cu subînțeles, nu a fost deranjat de intervenția mea, dar nici nu s-a grăbit să îmi răspundă. M-am trezit perorând fără pauze „Îmi-pot-imagina-că-vă-autopedepsiți-pentru-ceva-pot-crede-că-vă-supuneți-de-bună-voie-tirului-norilor-pentru-că-ați-greșit-cu-ceva-și-meritați-să-ispășiți-pot-să-presupun-că..”

M-a oprit scurt cu un „Nu, nu, nimic atât de complicat… Doar.. Știu că de atâtea ori urlu și mă cert cu Dumnezeu și îi spun că greșește, îl ameninț că nu mai am încredere în El.. Ei, mai are și El câte o zi proastă. Dacă El mă suportă pe mine, eu de ce să nu stau așa cu stoicism când are și El chef să tune și să fulgere?”

Răspunsul lui molcom, asumat într-o logică personală de netăgăduit m-a dezarmat și mi-a împrăștiat instantaneu toate presupunerile anterioare alambicate ori rigide și m-a redus la o tăcere previzibilă.

Am spus doar „Așa deci.. Mulțumesc.” și am plecat însoțită de noile mele gânduri.

Rain-Ariyaamo

Image source : http://goo.gl/hcZCKQ

Q & A :)

De ce ne facem planuri?
De cele mai multe ori, pentru impresia (ferma) ca avem control asupra viitorului.

Am putea trai in absenta planurilor?
Sunt destui cei care sunt convinsi ca o fac. Insa omul e inzestrat cu putere de anticipatie, ceea ce inseamna ca se formeaza mici previziuni si alegeri asupra viitorului, indiferent de vointa noastra constientizata.

E grava pentru echilibrul persoanei destramarea planurilor?
Nu neaparat. Uneori anularea unor evenimente prefigurate intr-un anume fel poate constitui o eliberare, o favoare chiar. E dificil, pe de alta parte, momentul remontarii, colectarea tuturor fortelor pentru adaptare, pentru modificarea viziunii si pentru actionarea in concordanta optima cu noile circumstante.

Sunt demni de mila atunci cei mai organizati dintre noi? Cei care fac permanent liste, planuri, programari? Cei cu agenda mereu in mana.
Nu. Nu sunt obsedati de control, cum s-ar putea crede. Prefera lucrurile bazate pe o structura. Si sunt mai sinceri decat ceilalti in manifestarea lor vadita si simpla de a incerca sa controleze cat mai mult din ceea ce li se intampla.

link-structure-nodesImage source : http://goo.gl/fJXNEy

 

Firewall failure imminence

De cele mai multe ori aluneci în ridicol atunci când încerci să-ți disimulezi vulnerabilitatea față de un om care te cunoaște prea bine. Iminența pericolului ne încremenește simțurile corectei raționări. Reacțiile sunt exacerbate și ofensive tocmai pentru că efortul defensiv este colosal. E greu să faci față familiarului, senzației de confort și certitudine. Devine monstruoasă apropierea pe care ai permis-o. Ești dispus chiar să te înstrăinezi de tine doar pentru a-ți reînălța toate barierele și zidurile de protecție. Te-ai lepăda de tine doar pentru a rămâne în continuare ascuns, nepătruns, neghicit.

light-in-the-darkImage source : http://goo.gl/h9MHQ4

Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

Etajera (sau cum să te enervezi într-un weekend)

Când am o idee fixă, nu scap de ea decât încercând să o aplic. Așadar, am comandat etajera dorită de pe un site autohton, de la un producător necunoscut mie, sperând că deși produsul e în lichidare de stoc, mai e disponibil.

Se discută telefonic și, având în vedere că urmează să plătesc din buzunarul propriu transportul, solicit experea cu un anume serviciu de curierat rapid, astfel încât să beneficiez de un preț bun, având contract cu o firmă anume și doar cu aceea. Furnizez date de contact și mă bucur că este totul rezolvat.

Sâmbătă dimineața mă trezesc la ușă cu un alt curier (cu care avea contract producătorul de mobilă) și trebuie să strâng toți banii numerar din casă ca să achit „un colet lung și foarte greu” care este ușor ros la capete și din care se văd pe alocuri mici piese metalice, pe care le identific ca fiind șuruburi și, repsectiv, cleme de fixare pentru șuruburi cu autostrângere. Bombăn și îmi temperez soțul enervat de la prima oră a zilei și amân pe a doua zi montajul monstrului.

Desfăcând ambalajul de carton, descopăr că unele plăci (polițe) sunt ușor atinse din loc în loc, că vreo 2 au niște cuie înfipte anapoda în laterale și că nici nu au dimensiuni perfect identice. Pentru că nu am ales un produs scump, ci unul ieftin pe care să-l poată necăji în voie copilul meu de 2 ani, nu mă deranjează neapărat aceste detalii. 

Soțul meu se apucă de munca fizică și eu il ajut. Între picioare, polițe, placaje subțiri și bârne, se împleticește micul om care manevrează 3 șurubelnițe simultan, lărgind niște găuri standard.

După ce fixăm „capacul” etajerei și mai căutăm prin casă, pe sub covor și prin curte niște șuruburi și niște suporți metalici pentru polițele mobile, constatăm că ne lipsesc din punga ruptă aproximativ 20 de piese de feronerie.

Negociem calea de urmat. Decidem să modificăm tot sistemul și trecem pe holșuruburi. Astfel, trebuie adusă bormașina pentru infiletat, cumpărate holșuruburi pentru lemn și eliminate toate șuruburile deja parțial sau integral fixate.

După o tură prin OBI și o muncă nocturnă, după ce toate polițele sunt bine prinse și etajera are conturat scheletul, vrem să finalizezi frumos cu montarea fermă a plăcilor de pe spate. Alegem tot o serie de holșuruburi, dar mult mai scurte, pentru a fi siguri că nu zboară lucrurile de pe rafturi în cazul în care s-ar desprinde placajul. Stupoarea de încheiere ne-o generează descoperirea că acele două mari plăci nu acoperă suprafața pentru care sunt menite. Fie le unim pe centru, dar atunci nu ne rămâne suficient spațiu pe canturi pentru a putea fixa corect placajul, fie lăsăm un spațiu pe toată lungimea care nimerește în centrul rafturilor, ca și când s-ar fi dorit o aerisire tâmpă pentru obiectele ce vor fi înghesuite în etajeră. Optăm pentru cea de-a doua variantă și la final tragem o bandă de autoadeziv pentru ca spațiul longitudinal rămas să fie mai puțin vizibil.

Și uite-așa, sfârșitul de săptămână a trecut și m-am ales cu o etajeră plină de jucării, insuficientă desigur, a cărei asamblare a fost o probă de inginerie și o sursă de enervare pentru a nu uita că suntem români în România.

 

În cerc

Omul nu poate dormi pentru că .. gândește.

Dacă s-ar putea rezuma la a simți, ar simți cât de somn îi este și ar adormi urgent. În schimb, își frământă creierul cu atât de multe probleme, întrebări, planuri și dorințe pornind de la gândul că nu poate adormi deși este frânt de oboseală, încât prinde răsăritul printre bombăneli. Iar ziua ce vine peste el ca un tăvălug este întâmpinată cu o mormăială: Când am reușit să adorm a trebuit să mă trezesc.. Halal noapte!!

 

ImageImage source : http://preview.turbosquid.com/Preview/2011/08/28__06_52_56/Alarm%20red%20round%20table%20bedroom%20clock%20round%20classic%20time%20quartz_1.jpg7fb7b2f4-bd91-4d63-8071-374cbebaa4f6Large.jpg