Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”

Zborul licornei

S-a înserat. E lună plină. De data aceasta nu am mai vrut camuflaj.

Luna arginitie mi-a amintit de libertate, de mine, de argintul viu ce curge în venele mele transformate. Am stat cu pisicile tigrate în curte. Le-am povestit susurat despre viața mea dinainte, le-am descris pădurile mele și puii de vulpe și le-am spus despre mirosul mușchiului și al frunzelor din codru. Le-am povestit despre frunzele brune care sub copitele mele nu foșnesc și le-am descris cu ochii închiși lumina albă din lacul cu nuferi unde se oglindea o altă lună plină, aceeași, dar totuși .. alta în sufletul meu.

Am așteptat alături de felinele relaxate dar în permanentă alertă până s-a întunecat suficient de mult încât să nu se mai audă zgomotele oamenilor, încât să ne asurzească greierii și să simțim parfumul din aer al reginei nopții. Am așteptat până au apărut alte pisici în curte, până am zărit stelele mai luminoase decât ferestrele din sat.

M-am ridicat, am zâmbit, am salutat pisicile și am sărit pe acoperișul magaziei. De acolo am început să alerg, cu coama în vânt, cu cornul reflectând lumina lunii, peste țigle, peste acoperișe, peste scânduri de lemn și hornuri stinse. Am alergat și am râs, am urcat și m-am avântat cât am putut de mult spre luna tot mai aproape și mai albă. Am închis ochii și mi-am imaginat că pășesc pe stele, că mă împing norii în sus, către văzduhul nevăzut. Și când am simțit că mă cuprinde un val de aer rece și necunoscut, am deschis din nou ochii și am privit în jur. Eram sus, prea sus, pentru a mai putea fi văzută, prea sus pentru ca luna să-mi permită să rămân acolo. M-am oprit. Pentru o clipă doar, m-am oprit, nu pentru a privi înapoi, ci înainte. M-am oprit ca să ascult cerul. Luna e mută. Mereu mută. S-a obișnuit să asculte în tăcere rugile și visele oamenilor, să vegheze asupra animalelor și să reflecte doar ceea ce există. Este ca o umbră care luminează prin puterea celor din afară, dar atât de încărcată de suferințele omenești, de visele neîmplinite și de dorințe, încât nu mai poate găsi cuvinte ca să exprime tot ce-a acumulat în sine în atâtea și atâtea sute de ani.

E bătrână luna. Aproape la fel de bătrână ca mine.

Ea însă nu a fost niciodată nevoită să poarte o mască. A fost suficient să învețe tăcerea. A învățat întâi răbdarea. Apoi tăcerea. Eu nu am reușit să le învăț pe deplin nici acum. Trupul meu freamătă de o nerăbdare continuă și liniștea mea e un țipăt asurzitor!

Am mai închis ochii. Încă o dată. Am simțit un vârtej, un hău care mă cuprinde și mă amețește. Am tras aer în piept și am deschis ochii. Eram în coroana unui copac, în corcodușul de lângă bancă. În corcoduș nu mai atârnă nici fructele verzi acrișoare din primăvară, nici cele galbene și zemoase de acum o lună. Copacul e liniștit. Nu-l mai trage nimeni de crengi și de frunze. Nu mai urlă copiii pe bancă și nu-l mai vânează adulții pofticioși.

Îi mulțumesc lunii pentru că m-a primit atât de aproape de ea și pornesc agale spre casă, lăsând în urmă toate amintirile mele verzi și argintii, toate culorile naturii care noaptea sunt întunecate dar vii. În poartă mă întâmpină pisicile. Nu miaună după cum le este obiceiul. Se uită doar și pășesc în paralel cu mine.

Îmi întind cornul către motanul de pripas și îl rog să se vindece repede, să nu se mai lupte cu pisoii vagabonzi și să aibă grijă de frumoasa felină care îl așteaptă pe prima treaptă a casei.

7 trepte cu 7 uși

se perindă pisici în urcuș.

7 trepte și 7 zăvoare

licorna își amintește că știe să zboare.

7 șoapte pe 7 trepte

Zeul viața să ne-o îndrepte!

 

http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlightImage source : http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlight

 

Un popas de o clipă

Am ales o piatră.

Nu pentru că avea colțuri. Nici pentru că avea personalitate. Nici pentru culoarea aparte. Doar pentru că a avut curajul să mă privească. Din multitudinea de pietricele, nisip și pietriș de duzină, această piatră gălbuie cu două dungi albe s-a uitat drept în ochii mei. M-a țintuit cu privirea.

Nu am putut să merg înainte cu riscul de a călca pe ea. Nu am putut nici să merg înapoi. Licornele nu merg niciodată înapoi. Atunci când se spune că refac un drum e o amăgire. Cu fiecare pas, ele schimbă timpul și locul. Nu sunt de două ori în același timp și spațiu niciodată. M-am oprit. M-am înclinat. Am împins puțin pietricica. I-am zâmbit. I-am dat ocol. Am salutat-o și i-am urat noroc de oameni buni care să-i remarce particularitatea. Curajul merită să fie răsplătit. În orice lume. Oricând. Tot timpul.

A MÂNCA O PORTOCALÃ PE STRADÃ

De ce mi se păruse atât de şocantă şi de ireverenţioasă ideea de a mânca o portocală pe stradă ?!

A decoji o portocală înseamnă a o prezenta lumii întregi (oricine ar fi putut fi pe stradă la ora respectivă) fără veşmânt. E ca şi cum ai împinge un copil dezbrăcat şi fără foaia cu versurile din poezia Mama pe scenă să cânte.. E ca şi când ai aşeza pe scaun o fetiţă care plânge din cauză că a murit peştişorul după ce a sărit de prea multă dragoste în palmele ei şi după ce ea l-a ţinut cu grijă la căldurică şi le-ai spune unor studenţi la arte s-o folosească drept model pentru tema Portret – Încruntare.

Poftim de ce creierul meu respinge total acest gest de a mânca portocale pe stradă: parcă ai dezvirgina o fată de 17 ani jumate în faţa unei asistenţe care nu e nici incitată, nici interesată, nici indiferentă la actul ce sa petrece sub nasul propriu. Iar el tocmai asta făcea: o dezvirgina pe Oranjina în faţa ochilor mei scârbiţi de ideea de a-i vedea acesteia toate fâşiile albe şi toate sucurile acide întinzându-se nesimţitoare pe caldarâmul jegos.

Şi el mai avea seninătatea să mă întrebe de ce mi se părea scandalos !!

 

 ~ martie 2006 ~