Gânduri într-o dimineață de luni

Mi-am privit curtea. Îndelung. Am sorbit din cafeaua caldă și aromată.

M-am întrebat ce ar fi diferit la nivel vizual dacă nu aș avea copii. Cum ar fi curtea noastră dacă nu am avea un prichindel care să alerge și să chiuie pe acolo. Mi-am dat seama că cel mai vizibil aspect este cel cromatic. Dacă nu aș avea un copil mic, în curtea mea nu ar fi o atât de mare varietate de culori. Nu ar fi nici monocromă, dar obiectele ar urma o orientare oarecare și ar fi mai puțin agresivă pentru privitori. În al doilea plan, pe care l-am deslușit doar către ultimele guri de cafea, curtea mea ar conține mult mai puțin material plastic. Acum este o oază de masă plastică, viu colorată și lipsită de coerență.

M-am întrebat apoi dacă îmi pasă. Dacă ar fi mai bine fără un copil. Ar fi mai liniștit, da, dar nu mai bine. Probabil mai simplu. Mult mai altfel. În primul rând, nu aș avea o curte în absența unui copil. Aș fi locuit în continuare într-un bloc.

Nu va avea la nesfârșit 3 ani. Jucăriile și tipurile de obiecte care ne înconjoară își vor modifica specificul în timp. Zâmbesc complice și iau drumul bucătăriei, urmând să spăl cana de cafea și să încep propriu-zis lunea.

6696400863_2cec345eb2_z

Image source : http://goo.gl/QyQnQx

Advertisements

Puterea amintirilor din copilărie

Era pe vremea când nu auzisem de Halloween. Nici eu, nici bunicul meu. Eram „la țară”, încă în vacanța de vară. Era septembrie și din grădină ne alegeam cei mai mari ori mai strâmbi bostani. Totdeauna când rămâneam doar noi doi în curte. Fiecare alegea câte unul, apoi povesteam ce fel de mutră trebuie să aibă dovleacul. Bunicul își scotea briceagul (pe care crestase singur „V. ȚUCULESCU” pe el cu o pilă ruginită, deoarece nu auzisem încă nici despre personalizatul obiectelor la comandă) și petreceam două ore împreună muncind asupra dovlecilor. Eu nu aveam voie să sculptez, dar puteam influența tăietura începută, negociam totul și la final mi se părea superb, indiferent de imaginea mea mentală incorect transmisă. Pentru că sufeream că nu am și eu voie să căsăpesc bostanii, am primit un briceag al meu. Îl am și acum, îl țin într-un sertar ca să nu se piardă. Este vechi, feminin, un fel de crem cu ramuri desenate și are o lamă îngustă încât pare alungit intenționat. Nu taie foarte bine. Dar oricum, l-am primit sub imperiul poruncii că nu am voie să-l folosesc. Când ești copil, nu contează că ți se dă un obiect pe care nu ai voie să-l folosești. Contează faptul că ai primit ceva ce aparține unei lumi din care nu faci parte. Că ai o bucată a ta și numai a ta din viitorul pe care-l visezi. Nu conta că nu aveam voie să-l deschid și să mă uit la lamă. Conta că e al meu pentru totdeauna și că aveam voie să-l țin în buzunar. Comoară netransferabilă la purtător, posesor exclusiv și indubitabil. Și eu știam, și bunicul meu știa că o să treacă anii și că de la un moment dat briceagul va putea fi folosit în voie, dar nu am discutat asupra momentului care permitea utilizarea. Avea zero importanță și pentru mine și pentru bunicul meu.

Când dovlecii erau gata noi ne lăudam reciproc pentru talent și idei, iar apoi porneam între oameni să ne laude și alții. Conținutul de dovleac ce strălucea pe pantalonii noștri nu ne răpea deloc din înfumurarea noastră de maești sculptori de bostan. Făceam rost de lumânări din acelea aduse de bunica acasă duminica de la biserică, parastase ori pomeni și ne luminam operele, așteptând apusul ca să ne admirăm dovlecii știrbi în toată splendoarea lor.

Eram fericiți și guralivi și nu ne păsa de schimbarea anotimpurilor, de singurătate și îmbătrânire, nu știam că există un Halloween comercial pe care națiunea noastră urma să-l înfieze ca pe un prunc ce-a supt la sânul tradiției și istoriei, nu ne păsa de ziua de mâine, de pensionari ori de orfani. În lumea noastră totul se reducea la o legumă mutilată „artistic” și la euforia pe care orice creație a mâinilor proprii o dă oricui se încumetă să facă ceva.

Retrospectiv… Îmi dau seama că poate bunicul meu în cuget și simțire suprapunea mult mai mult decât ceea ce vedeam eu, însă prefer să-i păstrez imaginea intactă și perfectă în virtutea amintirii propriei copilării și să consider că atunci când scobeam dovleci era relamente fericit și împăcat cu lumea.

SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1

Image source : http://www.happyclippings.com/wp-content/uploads/2011/09/SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1.png

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Porniri înnăscute

Mi-am tot acuzat în mintea mea fiul de violență. De tentație pentru negativism. M-am supărat în sinea mea fiindcă nu e tentat să clădească din blocurile de plastic nimic, ci doar să distrugă acele construcții pe care le facem noi adulții pentru el. M-am întrebat dacă îl influențează negativ desenele animate atunci când imită luptele dintre personaje sau bate la tobe imaginare zgâriind canapeaua sau spărgând mici obiecte de plastic. M-am învinovățit ca mamă că are doar 2 ani și nu-i pot induce blândețea astfel încât să-l caracterizeze întreaga viață.

În paralel cu acele cărți de psihologie pe care le citesc pentru a mă educa în profesia de mamă, îl citesc pe Cioran. Și uneori, mesajele lui scurte și dureros de clare, îmi sunt de mai mult ajutor în elucidarea întrebărilor profunde legate de creșterea odraslei.

Faptul de a distruge ne dă un sentiment de forță și măgulește în noi ceva întunecat, originar. Nu clădind, ci nimicind putem ghici satisfacțiile secrete ale unui zeu.

Plăcerea fiului meu de a distruge, de a lovi, de a sparge, de a fărâmița, de a zdrobi .. Sunt cele mai logice acțiuni pentru că îi demonstrează efecte evidente. Efectele pe care le provoacă gesturile lui îi prezintă efecte de netăgăduit. De multe ori permanente. Ce dovadă mai clară, mai explicită, mai flatantă pentru un copil că are autoritate, că este important, că FACE și EXISTĂ mai mult decât acele obiecte care nu mai mișcă, nu mai scot sunete și nu se mai prezintă sub formă compactă, ci în zeci de bucățele ?! 

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

Amenințarea iernii

Sunt pe stradă. Duc lucruri importante în buzunarele pardesiului. Din spate mă incomodează vântul. Suflă puternic și mi-e frig. Obiectele din buzunare devin tot mai reci. Mai grele. E dureros să le duc cu mine. Mersul îmi încetinește. Fulgi albi, mici și deși mi se așează pe gulerul paredsiului. Negrul devine gri.

Gândurile îmi sunt rarefiate de panică. Trebuie să ajung. Să scap de povara buzunarelor. Încerc să merg mai repede. Am parcurs o stradă. E bine. Cotesc spre stânga. Încă o dată stânga. Și acum …

Nu am văzut gheața de pe asfalt. Nu am văzut-o și am alunecat. Sunt înșirată dureros pe trotoar, cu spatele lipit de gheața care mi-a cauzat căderea. Mușchii îmi sunt paralizați. Știu că totul e pierdut.

Tot ceea ce era în buzunare a pierit, toate figurinele prețioase de sticlă s-au fărâmițat în miliarde de fascicole. Simt puzderia cioburilor minuscule fără să duc mânile către buzunare.

Acum pot să nu mă mai grăbesc. Văd cerul de un albastru atât de palid încât pare alb. Fulgii mi se aștern pe pleoape și îmi șoptesc despre somn. Dacă închid ochii o să visez că totul e cum ar trebui să fie?

ImageImage source : http://goo.gl/oVRPgQ