Despre mine și alți oameni

Ne alegem partenerii cu simțul umorului. Ne plac oamenii spirituali. O glumă bună poate destinde orice atmosferă, poate descreți frunți și poate readuce armonia acolo unde s-a înstăpânit gâlceava.

E important ca omul de alături să fie vesel, amuzant. M-am întrebat de ce reacționez eu personal atât de bine la cei care sunt mai receptivi la umor și mai hazlii din fire. Este vorba despre acel element al copilăriei de care se pare că nu mă pot lipsi: jocul – aspectul ludic al existenței. Echivalez umorul celui de lângă mine cu disponibilitatea lui la joacă, la acea pornire sinceră, senină, intuitivă și fermecătoare pe care o regăsesc la copiii fericiți în universul lor jucăuș, dinamic și creator.

Disting măscăricii de oamenii amuzanți. Cei dintâi îmi displac – sunt acei copii pervertiți, în al căror joc nu mai pot recunoaște autenticul. Din același motiv resping fățarnicul convențional al clovnilor, unde jocul este rezultatul unei repetiții conștient pregătite, unde zâmbetul este forțat și indus. 

Nu reușesc să înțeleg nici persoanele mereu cu gura până la urechi, permanent bine-dispuse, care râd din orice, de cele mai multe ori gratuit sau inadecvat – așa cum alții își maschează stinghereala învârtind un inel sau răsucind o țigară între degete. Am asimilat conceptul oamenilor veseli, însă acelor rare personaje cărora le lipsește aparent momentul de seriozitate, de meditație, procesul de cogitație și experiența în nuanțe variate a vieții; acelora nu le-ar putea spune niciodată „prieteni”.

Nu mă mulțumește jocul veridic al umorului – îl iubesc doar pe cel cu adevărat real.

video games minimalistic funny artwork guild wars 2 quaggan_www.wall321.com_23Image source : http://goo.gl/LRXMOy

 

Advertisements

șșșș!!

Nu pune întrebarea dacă nu ești dispus să asculți răspunsul. Nu fă presupuneri. Nu îți imagina că dacă întrebi de curtuoazie și incluzi răspunsul pe care îl dorești în întrebare, va fi întocmai ceea ce vei auzi. S-ar putea ca la următorul „Ce mai faci?” să primești un răspuns real și să nu fi pregătit să asculți adevărul.

Când ți se povestește ceva, ai bunul simț de a asculta până la capăt, lasă persoana să-și descarce povestea întreagă, nu întrerupe cu confirmări, situații similare, nu interveni ca să demonstrezi că ești la curent, ai trecut prin evenimente asemănătoare ori ești dispus să oferi un sfat. De cele mai multe ori, oamenii știu ce au de făcut, știu când nu se mai poate remedia ceva, știu că și alții au pățit ceea ce li se întâmplă lor, dar au nevoia de a își spune istoria, de a se elibera emoțional de încărcătura acesteia, de a o expune spre tămăduire, de a scăpa de sintagme care îi urmăresc ori de a se aplauda că au avut curajul să-și recunoască o greșeală. De cele mai multe ori nimeni nu își dorește și nu așteaptă nimic altceva decât să fie ascultat. Să își audă vocea și să fie centrul absolut al atenției cuiva. E o clipă de egoism. Nu e atât de complicat să o acordăm, să o permitem în deplinătatea sa.

Image

 

Image source : http://mon.iihe.ac.be/trac/t2b/wiki/GridStorageAccess

N.P. – Banana Yoshimoto

De ce îmi place mie Banana Yoshimoto, această scriitoare controversată, și literatura scrisă de ea?

Pentru că nu face multe paranteze, nu are nevoie de introducere, e fantastică în timp ce e absolut banală și reușește să spună cele mai neașteptate lucruri în cele mai ciudate momente ale povestirii. Pentru că vorbește despre sensibilitate, telepatie, derivă, dar și despre personaje urmarite de obsesia morții, de ideea sinuciderii, de teama eșecului, de umbrele trecutului și de impasurile vieții. Pentru că nu are nici o porțiune de literatură pe care să o pot eticheta în plus.

Pentru că nu mizează pe volum, ci pe text răspicat. Pentru că nu pretinde și nici nu demască. Pentru că povestește.

Pentru că e foarte japoneză, iar asta mă cucerește întotdeauna.

Redau mai jos, sperând că nu încalc vreo lege a dreptului de autor, a interdicțiilor de reproducere a textelor ș.a.m.d., o serie de fragmente care mi-au reținut gândurile suficient de mult încât să doresc să le împărtășesc și altora:

„Am început să percep culori dincolo de fiecare cuvânt. /…/ ..cât de limitate sunt de fapt cuvintele. /…/ ..cuvinte, care se pierd imediat ce sunt rostite. Și care cuprind în același timp clipa și eternitatea.”

„Japoneza mi se pare cu adevărat o limbă surprinzătoare. /…/ limba asta îți pătrunde adânc în suflet.”

„Drumul de întoarcere mi se pare întotdeauna oarecum stânjenitor. Și trist.”

„Emana numai culori închise și era strivită de o existență pe care nici măcar ea nu o putea controla.”

„Oare cum o fi să trăiești într-o altă țară decât cea în care te-ai născut și ai crecsut? /…/ Oare te dizolvi în peisaj, ca orice alt personaj din povestea de acolo, sau rămâi mereu în suflet cu dorința de a te întoarce?”

„- Sincer, nu cred că ești făcută pentru traduceri. Nu ți se potrivesc.

– Știu asta, dar … de ce? Pentru că nu sunt îndeajuns de atentă la detalii?

– Cum să-ți spun… Nu că ești slabă, ești doar prea amabilă. Te lași prinsă de text de fiecare dată, nu-i așa?

/…/

– Dacă te implici prea mult într-o carte, e greu să o traduci.”

„Probabil trebuie să îți folosești puținc orpul ca să îți poți relaxa mintea… Evident, se prea poate ca doar eu să gândesc așa. Acum, am ajuns să îmi doresc o lume diferită și de lumea din ceea ce trtaduc, și de realitate. O lume fără nici o poveste.”

„Eu nu înțeleg deloc Japonia, e atâta ordine aici, binele și răul sunt aceleași concepte pentru toată lumea… Tuturor le pasă ce gândesc ceilalți despre ei, și totuși, întâlnești o grămadă de perverși prin trenuri, iar în clipa următoare dai peste o bătrânică atât de amabilă încât te înspăimântă și te face să plângi.”

„..trecuse încă o zi în care participasem și eu la existența speciei umane..”

NP Banana Yoshimoto

Cartea are în prezent cel mai bun preț pe site-ul Elefant, respectiv 10 Lei. Mai ieftin decât un pachet de țigări!

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/n-p-9842.html

Printre gândurile secrete ale mamelor nebune

Ieșind din curte împingând căruciorul în care urma să-mi plasez copilul după ce îl recuperam de la grădiniță, sesizez că bate un vânt puternic. 

Bine că mi-am luat geaca. Dar, cum e așa înnorat acum?! Până acum 15 minute era soare, cald, frumos… Ah, mi-au plecat toate cele 4 șuvițe din agrafe și n-am reușit nici măcar să închid poarta cu cheia încă. Groaznic.

Ajungând la colțul străzii verific telefonul – nu am plecat nici prea devreme nici prea târziu de acasă.

Ce vânt enervant. Clar că pe așa vreme capricioasă nu au scos copiii în curte la joacă, pot s-o iau pe strada cu trecerea de pietoni și apoi paralel cu spațiul lor de joacă în aer liber, e mai ușor de mers pe-acolo cu hardughia de cărucior troncănind înaintea mea. Dar .. dacă totuși copiii sunt în curte? Poate e și copilul meu acolo. Dacă mă vede nu greșesc față de ceilalți copii? Și dacă mă vede, chit că eu nu-i fac nici un semn și nici n-am de gând să-l strig de la gard, dacă aleargă spre mine? Poate se bucură să mă repereze. Dar dacă aleargă prea repede, poate se împiedică. Dacă se lovește de zidul de ciment? Dacă dă cu fața de muchia zidului și se nenorocește?! Aoleo! Va trebui sunat de urgență la 112. Cum pot să intru în curte acolo, la el ?! N-am pe unde. O să fie totul încuiat cu chei. La naiba, ce dracu fac ?! Oare e scump să capitonezi zidul ăla din curte? Cu bureți groși pentru amortizare, ca-n spațiile de joacă..

Căruciorul împins neatent deja de câteva zeci de secunde mă pocnește peste piciorul drept. 

Acum devin stupidă. Să las dracului drobul de sare. O să fie totul bine, n-are de ce să alerge spre mine. În primul rând, nici n-o să fie în curte fiindcă e vânt și stă să plouă. Dar dacă se opune plimbatului în cărucior?! Nu-l mai pot duce în brațe ca săptămâna trecută, deja durerile de spate și efortul sunt prea mari. Fizic nu fac față. Dacă nu vrea în cărucior până acasă va trebui să stau lângă el cât plânge, să-i explic același lucru la infinit sau să încerc să-l conving din aproape în aproape. Trebuie să ajungem cumva acasă.

Mă opresc să mă asigur că pot trece strada în condiții de siguranță.

La zebra asta mereu îmi amintesc scena aia din filmul american cu căruciorul lovit de mașina cu viteză din care zboară dramatic conserve în loc de bebeluș, cum se așteptau spectatorii deja oripilați. Dar la noi chiar au fost loviți copii aflați în cărucior. Și mame ce-și țineau copiii de mână pe trecerea de pietoni. Au murit oameni nevinovați. Și mari și mici. Și unii s-au mai și chinuit până la ultima lor respirație. Să-i ia dracu de inconștienți pe toți șoferii vitezomani și imprudenți de pe șosele!!!

Ajunsă pe cealaltă parte de drum, mai verific o dată ora, sunt în grafic.

Oare astăzi – dacă i-am ascuns tableta cu jocuri și desene animate – o să coloreze în The Little Black Book of Dinosaurs? Am lăsat-o pregătită la vedere pe canapea acasă, cu setul de culori. Hmm… Nu cred totuși. Măcar știu sigur că o să se joace cu basculanta pe care i-am asamblat-o din piesele Lego. Pe aia am pus-o strategic, o vede din prima. Ce puțin circulat e astăzi Șelimbărul. Parcă e mai liniște decât de obicei. Ah, și nici câini vagabonzi nu sunt pe strada de lângă grădiniță. Și aici parcă nici nu bate vântul așa de tare. Două femei acolo în curte.. Abia văd până acolo să le disting trăsăturile! Le cunosc? Nu, nu le cunosc, nu salut.

Cu coada ochiului văd că cele două doamne vârstnice mă urmăresc din priviri.

Oare ce-și imaginează despre mine acum? Ce grad de nebunie îmi acordă, mie, unei gagici ce împinge un cărucior gol pe o stradă unde nu cunoaște pe nimeni. Hihihi.. poate își imaginează că sunt vreo nebună de-aia traumatizată de pierderea unui copil, care plimbă aiurea căruciorul gol ca să-și trateze psihoza. La dracu, dar ceva mai sinistru nu-mi puteam imagina?! Capul meu tâmpit! Femeile alea nu-și imaginează nimic. Sunt eu nebună!!

Văd în depărtare copii în curtea grădiniței. 

Ah! I-au scos în curte pe vântul ăsta. Sper că nu i-au ținut mult afară. De fapt.. Numai de vreo 20 minute bate vântul. Stai să trec strada, să nu mă vadă Arthur dacă e cumva în curte, să nu se agite spiritele. Oare câte educatoare sunt cu ei în curte? Oare sunt toți bine supravegheați? Sunt mai multe grupe, clar, nu e doar grupa lui, că sunt mai mult de 10 copii în curte. E o singură educatoare. Dar ce cuminți sunt copiii! Nici unul nu aleargă bezmetic. Fain! Mă așteptam la lupte de stradă la baza topoganelor. Ah, uite-l pe al meu. Ce drăguț e și concentrat. Și mă-sa e modestă rău. Oare ce-i spune educatoarea? Sunt .. 1,2, 3 .. da, trei copilași cam de vârsta lui, ciorchine lângă educatoare.. Hmm… Poate nu e bine c-am venit pe partea asta. Sper să nu se supere pe mine că am nimerit așa..

Mă apropiu simțitor de grup, dar cât de silențios posibil. O fetiță îmbrăcată în mult roz, a cărei vârstă e estimez la 4-5 ani, merge pe lângă mine, pe parte acealaltăd e gard. Încerc să nu intru cu ea în vorbă, să nu atrag atenția. Oare ea mă știe pe mine?! Nu-i pot asocia nici un nume. N-o cunosc, n-am reținut-o. Îmi pare rău..

M-a văzut educatoarea. Îi fac discret un semn. Nu vreau să perturb dacă se poate. Aceasta, în mod surprinzător, dă din cap spre mine și îi spune lui Arthur: Uite-o pe mama. Vezi cine a venit? Copilul mă identifică după două-trei priviri îndreptate în direcția greșită, apoi fața lui e luminată de un zâmbet timid, ușor rușinat și reținut, de ștrengar ce are o mică bucurie secretă pe care nu vrea nicicum să o dezvăluie. E murdar pe mâini, față și papuci, iar din nara dreaptă îi atârnă un viguros muc transparent.  Îl salut, îi fac cu mâna, e vizibil că mă bucur să-l văd. Vine la gard după o mică ezitare, fără să se grăbească, întinde mâna și mă prinde de un deget prin ochiul mare al plasei de sârmă. Îi spun că o să mergem împreună acasă, s-o urmeze pe educatoare și ne întâlnim la poartă. Educatoarea mai ia un copil de mână și îl conduce pe Arthur prin curte, pe scări, în clădire să-i pregătească ghiozdanul, să îmi predea pachetul-copil complet. Un copil miculuț și buhăit începe să plângă după ce educatoarea îi refuză accesul la zona clădirii și îi spune să aștepte cuminte acolo. Mi se rupe sufletul să-l văd acolo cu lacrimi uriașe în ochi și necăjit, chiar dacă nu îl cunosc. Jalea lor de copilași inocenți este atât de pură, de umană prin nevoia de apropiere de adult, de persoana de siguranță, de elementul uman protector..

Ocolesc clădirea grădiniței, fixez căruciorul în poziție și aștept.

Parcă vântul se înteșește. Oare o să mă întrebe astăzi de tatăl lui? Sau deja știe că dacă vine singură el e încă la serviciu.. Să pregătesc șervețelele umede, să-i pot curăța puțin fățuca până ajungem acasă.

Se deschide ușa și educatoarea mea preferată mă salută voioasă din ușă: Hellooo! Astăzi s-au jucat puțin afară după ce au terminat de mâncat. Îi spun că știu, întâmplător am trecut pe strada cealaltă și i-am văzut in curte. Educatoarea se miră ce vânt e în partea din față a grădiniței și mă asigură că acolo, în curtea unde se joacă toți copiii nu bate așa un vânt. Surâd. Probabil e obișnuită cu întrebările răstite, nedumerite ori cu întrebările mute din ochii mamelor ce-și preiau de atâția ani odraselele din mâinile și brațele ei. Îmi spune apoi despre cum Arthur nu prea mănâncă ciorbă. Nici supă. Doar 2-3 linguri. Eu mă bucur în adâncul sufletului, fără să comentez ce falu. Acasă nu servește nici măcar „o lingură pentru tata” ori „o gură de supă și îți dau iar tableta să te joci”. Sunt informată în continuare despre cantitatea satisfăcătoare de orez cu legume pe care a mâncat-o deși nu s-a atins de ciorbă și râd în sinea mea. E a treia zi în care primește copilul orez. Îi spun educatoarei că s-a mai împrietenit cu această mâncare și acum e mai tolerant cu orezul. Întreb dacă a mai plâns la plecarea noastră, dimineața, dar mi se spune că doar foarte puțin (Sau, cum ar relata un bucureștean „decât puțin de tot”) și că e bine adaptat și intregrat. Eu menționez că sper să nu se mai îmbolnăvească aproape săptămânal pentru că atunci o să aibă continuitate în mersul la grădiniță și va putea chiar lega prietenii, preferințe și povești. Educatoarea mă aprobă și comentează că vremea atât de capricioasă pune probleme tuturor. Realizez că e doar în tricou, că mai bine o las să revină la copii decât să-mi relateze mie detalii pentru satisfacerea curiozității personale, că zgribulește de frig la poartă și că Arthur dă semne de pierdere a răbdării. El își pierde foarte des răbdarea, cred că nu a descoperit încă secretul de a o păstra mereu cu el. Îi mulțumesc pentru tot și îi spun că ne vedem mâine, se retrage zâmbind și urându-ne o după-amiază frumoasă.

Ocolesc grădinița și când ajung într-un unghi mai ferit mă opresc, îi explic fiului meu că o să-l curăț puțin, fiindcă are mâinile și fața murdare de nisip. Observ că fusese deja șters puțin pe față, mucul dispăruse (poate pe vreo mânecă, nu neapărat pe un șervețel folosit de educatoare) și mă bucur efectiv în sinea mea că pun din nou mâna pe copil, că-l văd, îi pun întrebări, mă privește, îmi zâmbește sau mă strânge de fermoar. În fundal, o aud pe educatoare cum adună copiii din curte și le spune că intră toți aucm în grădiniță pentru că se întețește vântul, soarele nu mai pare a dori să iasă din nori și gata cu joaca afară. Și eu și Arthur îi slautăm deci pe copiii pe care nu-i vedem, dar îi auzim sporovăind și mărșăluind lent pe pietriș.

 

 

 

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM