Ultima dorință

Mi-am trimis de multe ori sufletul în depărtări

și de fiecare dată s-a-ntors copleșit de albastrul din zări.

O dată, o singură dată, ai plecat tu cu el

și de-atunci îl caut mereu, rătăcesc prin castel,

castel ridicat din fire de nisip

pe care eu îl ocrotesc de vânt cu propriul chip.

Au trecut peste mine anii fără de număr, fără de nume

și vreau ca o singură dată în mine să mai răsune

orga tăcerii la care cântai

de fiecare dată cand prin mine priveai…

le-silence-de-la-neige-1916

—–

preluate în anii studenției de la un băiat care se visa poet, prelucrate versurile, modificate și vrăjite cu propriul spirit.. am pierdut sursa, am pierdut contactul cu trecutul, au rămas doar cuvintele..

—–

Image source : http://www.wikiart.org/en/fernand-khnopff/le-silence-de-la-neige-1916

 

 

Advertisements

tranzacții în ceas de seară

Este 7 seara și bate un vânt mai puternic decât briza. Un bărbat la 35 de ani se plimbă alene pe plajă, privind spre mare, spre cer, spre propriul copil, spre nevastă și pescăruși, lamentându-se că ar mai sta măcar o zi acolo. Să nu facă altceva decât să se plimbe pe plajă. Prin ochelarii mari de soare, reperează la o mică distanță un copil care se joacă puțin înfrigurat în apă. Culege din apă alge verzi și lungi și le așează într-un camion din plastic. Le (con)duce apoi lângă un castel de nisip, unde le basculează într-o stivă; își parchează ulterior camionul mai aproape de apă și reia operațiunea.

Cu un braț plin de alge începe să se învârtă călcând valurile ude acolo unde se retrag în mare: „Alge la paaatruuu leeeei, aaalge la patru lei avem!” Descrie cercuri eliptice și își urmărește pașii dispărând din nisip după fiecare val. Băiatul nu are mai mult de 6 ani.

Trecând pe lângă el, bărbatul cu ochelari de soare scotocește zâmbind într-un buzunar și scoate câteva bancnote. Le numără atent și cheamă copilul la el. „Haide să-ți plătesc, eu chiar vroiam niște alge. 4 lei ai spus, nu? Uite-aici, 4 lei.”

Copilul crede că omul glumește și nu-l ia în seamă. Nici măcar nu se uită în direcția lui. Individul mai face un pas, doi spre el. Insistă:. „Am 4 lei, îmi dai niște alge?” Băiatul se oprește din rotocoale și vine cu mâna întinsă. Ia banii, cu o privire extrem de nedumerită, cu gura ușor întredeschisă și cu algele atârnându-i în mâna cealaltă. „Banii îs ai tăi, dar algele le pui, acolo, lângă castel, să crească o pădure mare. De alge. Bine?” Fără să aștepte vreun răspuns, bărbatul își continuă drumul lent și sinuos, apoi își întreabă cu voce joasă nevasta „Te superi?”

Copilul fuge, pune algele pe nisip și se adresează unei femei întinse pe o rogojină „Mama, un nene mi-a dat 4 lei; acum ce fac?”

„Nu, nu mă supăr; eu nu aveam mărunt. Și eu am vândut flori culese din curtea bisericii când eram mică. M-aș bucura ca odată să-i cumpere cineva și copilului nostru te-miri-ce va alege el să vândă.”

 

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

Ce aduce confirmarea..

water unicorn

Atunci când nu poți dormi noaptea, atunci când gândurile te poartă la iubirile din trecut, atunci când ți se pare că ai cele mai strălucite idei.. atunci te pierzi în amitiri și ți se pare că descoperi noi înțelesuri, că lumea se umple brusc de sensuri care au fost mereu acolo, dar că este pentru prima oară că ți se dezvăluie și ție, clare, cristaline și autentice.

Te gândești la cel mai iubit om care a trecut prin viața ta. Cel care a trecut prin viață și s-a cuibărit în schimb atât de bine în ființa ta încât TU nu ai mai putea fi TU dacă amintirile despre EL ar lipsi. Îți dai seama că dintotdeauna cauți o confirmare. Așepți confirmarea unei speranțe. Aceea că și TU ești pentru EL ceea ce EL este pentru tine. Că locurile ocupate în ierarhia sufletească sunt la același nivel. Că și tu ești la fel de ghemuit în sufletul lui, deplin și în siguranță de orice întâmplări aduse de prezent. Că sentimentul străvechi e statornic și de neclintit. Că amintirea ta îi este nedespărțită, asemenea umbrei omului.

Îți dai seama mai apoi că după ce ai primi la un moment dat această confirmare, nu s-ar schimba nimic în suprafața existenței, nu s-ar produce mai multe unde pe lacul adânc al ființei tale. Tot ceea ce s-ar schimba ar fi desenarea unui zâmbet interior pe chipul sufletului tău. Un zâmbet care pare a transmite un mesaj simplu.. E bine că e așa. E chiar bine. Asta înseamnă că odată, într-un alt timp, într-o altă circumstanță de viață, ne regăsim la infinit. Vibrațiile ce ne proiectează esențele în timp și spațiu, între oameni și soare, se vor recunoaște atunci când se vor mai apropia unele de altele. Și atunci, cumva, printr-o răsucire a baghetei magicianului invizibil, străfundurile lacului se așează lin, strat peste strat, grăunte de nisip peste grăunte de nisip și totul e așa cum ar trebui să fie.

Image source : http://1.bp.blogspot.com/-Y953ltavFNE/TxyZ9PVBbrI/AAAAAAAAAgw/dl4ALsaGl68/s400/19455Blue_Fire_by_SnowSkadi.jpg

Tristețea licornei

Pământul e ciudat aici.

E fierbinte. E mărunțit neobișnuit. Pe aici au trecut copite bizare, puternice dar nu cu suflet de animal. O forță de bestie a scuturat straturile pământului pe aici. Au fost mai multe. Au încins nisipul de la suprafață. Au măcinat și au înghițit din țărână. Au topit fire de nisip aduse de departe și au amestecat esența adâncului cu pulberi furate, au îmbinat sensurile și mirosurile și au modificat suprafața pământului. Animalele nu mai recunosc parfumurile miezului negru ori pământiu pe care îl caută. Sunt amăginte și îndrumate greșit pe cărări inexistente. Li se va pierde urma în curând. Vor pieri pe glii străine. Se vor simți trădate. Se vor descoperi eronat ghidate.

Cei care nu mă cunosc le spun monștrilor „mașini”. Le-am auzit din depărtare. Mugetul lor nu transmite nimic în nici o limbă pe care să o fi auzit vreodată, nici limba străveche și nici cea uitată de restul. Sunt ființe metalice, ce scrâșnesc pe pământurile noastre, sunt oarbe la mângâierile pădurii și surde la chemările vietăților. Sunt bestii ce ne cotropesc lumea și noi nu știm încă metoda să ne apărăm. Pământul nu are puterea de a le ține la distanță și vrăjile noastre rămân neputincioase în eter.

Un popas de o clipă

Am ales o piatră.

Nu pentru că avea colțuri. Nici pentru că avea personalitate. Nici pentru culoarea aparte. Doar pentru că a avut curajul să mă privească. Din multitudinea de pietricele, nisip și pietriș de duzină, această piatră gălbuie cu două dungi albe s-a uitat drept în ochii mei. M-a țintuit cu privirea.

Nu am putut să merg înainte cu riscul de a călca pe ea. Nu am putut nici să merg înapoi. Licornele nu merg niciodată înapoi. Atunci când se spune că refac un drum e o amăgire. Cu fiecare pas, ele schimbă timpul și locul. Nu sunt de două ori în același timp și spațiu niciodată. M-am oprit. M-am înclinat. Am împins puțin pietricica. I-am zâmbit. I-am dat ocol. Am salutat-o și i-am urat noroc de oameni buni care să-i remarce particularitatea. Curajul merită să fie răsplătit. În orice lume. Oricând. Tot timpul.