Chiftele și plămâni

Persoanele din familia mea care au suferit de boli au făcut-o cu foarte multă decență. Au avut boli care au trecut magna cum laudae testul esteticului. Un leșin, un jet de vomă, o privire înghețată, deraieri de la logică, deformare de amintiri, dereglări de respirație, o mască și un tub cu oxigen, un auz pierdut și neregăsit, o încovoiere de spate, un somn profund, mult prea profund, ireversibil adânc… Nimic din panoplia grotescului.

E cu totul altceva când te trezești studiind naiv sânge închegat prin casă în timp ce gânduri cenușii, pline de apa unor lacrimi încă nevărsate, se rotesc lent, greoi deasupra petelor purpurii..  dimineață același om țopăia prin casă în salturi de karate și răgea ca un leu ducându-și copilul de mână spre grădiniță. Ne-am despărțit după o cafea și un plan bine ticluit, ne-am revăzut, am inaugurat noile periuțe electrice și am curățat legume, am tocat carne pentru chiftele. Cum e posibil ca omul acela două ore mai târziu să-și scuipe bucățele infime de plămâni prin aceeași casă, să se înece cu propriul sânge și să ajungă agățat de o perfuzie?! După orice regulă a normalului, ar trebui să fie imposibil. Măcar improbabil.

Dar așa se petrec lucrurile neplăcute. Sunt puține cele care aruncă mai întâi un buzdugan prin poartă și cer permisiunea de a se înființa în căminul nostru. Doza de absurd care le însoțește este însă cea care blochează decisiv anumite momente în cuget și-n suflet.

După ce toată viața ai leșinat la al treilea strop de sânge zărit – fie propriu, fie al unui seamăn – ți se pare nefiresc să poți curăța mici iazuri vâscoase de pe diverse obiecte fără altă reacție în afară de un senzorial banal de suferință, teamă și durere. Să stai noaptea două ceasuri să prăjești chiftele, în tigaie și-n cuptor în miliarde de ture și reprize, cu zeci de arsuri stupide, este la fel de nebunească o acțiune în continuarea unei astfel de zile ca administrarea unui cappuccino cu frișcă pisicii vecinului. Însă, trebuie făcut ceva cu mixtura începută, cu toată carnea care zace în castroane, iar dacă e să mă chestionez cât pot de sincer.. nu, nu am nimic mai bun de făcut la ora asta. Orice altceva aș putea eu face acum nu ar schimba cu nimic starea de fapte: omul iubit în spital; copilul dormind în pătuț; părinții mei la casa lor, învăluiți în pașnici și familiari vălătuci de tutun; părinții lui la fel de departe ca întotdeauna; bunica mea urmărind un serial coreean, iar prietena cea mai bună citind o scrisoare veselă, expediată parcă acum vreo 3-4 vieți. Totul e altfel firesc. Mai puțin prăjitul chiftelelor în creierii nopții. Mai puțin omul iubit internat în spital. Luna e impasibilă în cadranul ei ceresc. E mută ca și ieri. Așa cum era și alaltăieri ori acum (20)14 ani. În curte frunzele viței de vie sunt la fel de maronii cum au fost toată săptămâna. Ceva este totuși statornic. Sunt multe cele care rămân. Care continuă la fel.

Pe aceste altele neîntrerupte mă bazez pentru ziua de mâine.

Ce a fost să fie iarăși. Să mai spunem ce-am mai spus.

Să revină ce-i iubit. Să adaste voia-bună.

Să mai curgă timpul nostru – ce-i urât să fie dus.

Advertisements

Asistență

Greu de crezut că așezarea aceea liniștită fusese răvășită cu o zi înainte de țipete stridente de oameni. Imposibil de imaginat cum gospodăria aceea în care urlaseră șapte persoane cu teama de moarte vibrând în corzile lor vocale era acum tăcută. Părea mută față de ecoul sinistru pe care mintea mea îl reverbera din amintiri.

Mi-am plimbat privirea lent peste zidul de cărămidă, peste acoperișul cu pisici, am scrutat vița de vie, pomul și poarta închisă, dar nimic nu păstra urma acelor răcnete groaznice. Mi-a devenit limpede: vocea omenească nu rănește natura.

Este oribil și traumatizant să asiști la groaza și disperarea umană manifestate în fața pericolului mortal. Să vezi două femei zdravene și trei copii plăpânzi înspăimântați de convulsiile fetiței de 6 ani care cu un minut înainte alerga veselă prin curtea umbrită, să absorbi urletele lor de tonalitate unică și să le urmărești mișcările întrerupte, oricât de echilibrat și de mult sânge rece ai avea, nu scapi curând nici de imagini, nici de sunete, nici de senzațiile de neputință în fața incontrolabilului.

Am telefonat, am chemat, am dat informații, am așteptat și am ghidat ambulanța către casa unde un copil se zbătea în inconștiență, am văzut că moartea a plecat cu mâinile goale, învinsă și umilită, însă ne-am liniștit târziu și de fapt niciodată. Am asimilat întegral dovada palpabilă de fragilitate și incertitudine care ne definește și am alergat către divin pentru protecție și salvare. În fața morții, în pragul trecerii, devii subit mai evlavios decât oricând.

Tăcerea pe care cea de-a doua zi a adus-o în acel spațiu înainte îngrozit și fisurat era liniștea instalată după răsuflarea ușurată și crucile făcute în semn de mulțumire. Tăcerile sunt de multe feluri, iar aceasta era una pozitivă, de reechilibrare, de calm și speranță, de promisiuni de veselie. Eu am încercat să alung urletele sfredelitoare din mintea mea, care suprapunea încăpățânată ziua de ieri celei de azi.

SilenceImage source : http://wallpaperswide.com/silence-wallpapers.html

 

N.P. – Banana Yoshimoto

De ce îmi place mie Banana Yoshimoto, această scriitoare controversată, și literatura scrisă de ea?

Pentru că nu face multe paranteze, nu are nevoie de introducere, e fantastică în timp ce e absolut banală și reușește să spună cele mai neașteptate lucruri în cele mai ciudate momente ale povestirii. Pentru că vorbește despre sensibilitate, telepatie, derivă, dar și despre personaje urmarite de obsesia morții, de ideea sinuciderii, de teama eșecului, de umbrele trecutului și de impasurile vieții. Pentru că nu are nici o porțiune de literatură pe care să o pot eticheta în plus.

Pentru că nu mizează pe volum, ci pe text răspicat. Pentru că nu pretinde și nici nu demască. Pentru că povestește.

Pentru că e foarte japoneză, iar asta mă cucerește întotdeauna.

Redau mai jos, sperând că nu încalc vreo lege a dreptului de autor, a interdicțiilor de reproducere a textelor ș.a.m.d., o serie de fragmente care mi-au reținut gândurile suficient de mult încât să doresc să le împărtășesc și altora:

„Am început să percep culori dincolo de fiecare cuvânt. /…/ ..cât de limitate sunt de fapt cuvintele. /…/ ..cuvinte, care se pierd imediat ce sunt rostite. Și care cuprind în același timp clipa și eternitatea.”

„Japoneza mi se pare cu adevărat o limbă surprinzătoare. /…/ limba asta îți pătrunde adânc în suflet.”

„Drumul de întoarcere mi se pare întotdeauna oarecum stânjenitor. Și trist.”

„Emana numai culori închise și era strivită de o existență pe care nici măcar ea nu o putea controla.”

„Oare cum o fi să trăiești într-o altă țară decât cea în care te-ai născut și ai crecsut? /…/ Oare te dizolvi în peisaj, ca orice alt personaj din povestea de acolo, sau rămâi mereu în suflet cu dorința de a te întoarce?”

„- Sincer, nu cred că ești făcută pentru traduceri. Nu ți se potrivesc.

– Știu asta, dar … de ce? Pentru că nu sunt îndeajuns de atentă la detalii?

– Cum să-ți spun… Nu că ești slabă, ești doar prea amabilă. Te lași prinsă de text de fiecare dată, nu-i așa?

/…/

– Dacă te implici prea mult într-o carte, e greu să o traduci.”

„Probabil trebuie să îți folosești puținc orpul ca să îți poți relaxa mintea… Evident, se prea poate ca doar eu să gândesc așa. Acum, am ajuns să îmi doresc o lume diferită și de lumea din ceea ce trtaduc, și de realitate. O lume fără nici o poveste.”

„Eu nu înțeleg deloc Japonia, e atâta ordine aici, binele și răul sunt aceleași concepte pentru toată lumea… Tuturor le pasă ce gândesc ceilalți despre ei, și totuși, întâlnești o grămadă de perverși prin trenuri, iar în clipa următoare dai peste o bătrânică atât de amabilă încât te înspăimântă și te face să plângi.”

„..trecuse încă o zi în care participasem și eu la existența speciei umane..”

NP Banana Yoshimoto

Cartea are în prezent cel mai bun preț pe site-ul Elefant, respectiv 10 Lei. Mai ieftin decât un pachet de țigări!

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/n-p-9842.html

Moarte subită. În două rânduri.

Am murit de două ori.

Odată pe masa de operație din spital – era frig și întuneric,

auzeam voci frânte, scrâșnete metalice și apoi .. nimic.

Bezna opacă a cuprins și mintea și urechea și pulsul.

A doua oară mi-a fost zdrobită inima

– prelevată pentru un transplant,

așteptând să palpite în adolescență de necunoscut –

plonjând din cer în carcasa unui avion în flăcări.

Am fâsâit și eu puțin, cât o scânteie de butelie,

spectaculos am pierit, în valuri de foc și cenușă.

E liniște iar.

Atâta liniște încât o aud cu ecou.

http://goo.gl/Q0flMUImage source : http://goo.gl/Q0flMU

 

O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Atunci si acum

Acum câțiva ani am scris un text. S-au oripilat mulți dintre cunoscuți, chiar și membri ai familiei mele. Citind astăzi Cioran, am dat peste un fragment care mi-a adus în prezent gândurile din trecut. Le reiau, după ce îl citesc pe Dl. Cioran:

Eram singur în cimitirul care domina satul, când a intrat în el o femeie însărcinată. Am ieșit imediat, ca să nu trebuiască s-o privesc de aproape pe acea purtătoare de cadavru, nici să meditez asupra contrastului dintre un pântece agresiv și mormintele modeste, dintre o făgăduială înșelătoare și finalul oricărei făgăduieli.

———————

În sala de așteptare a unei clinici, însoțindu-mi bunica la un control, privind în jur, sesizez un număr considerabil de femei însărcinate. Poate numărul nu e mare, dar par multe. Oricum, ocupă mult spațiu.

Scaunele, fotoliile și banchetele gem de greutatea sufletelor care alternează emoții tăinuite, gânduri și temeri, speranțe și proteste, reacții și presiuni.

Privind aceste femei ce poartă o etichetă de „femei în așteptare” (parafrazând eufemismul expecting ladies), în minte mi se conturează brusc și dureros o imagine deloc flatantă: un șir de văcuțe aliniate într-un grajd generos, așteptând controlul veterinarului.

Clipind repede peste imaginea din imaginație, am scrutat restul persoanelor din sala de așteptare. Suferinzi, bolnavi, oameni împovărați de gânduri, de dureri și lipsiți de zâmbet. Mi s-au părut brusc mai frumoși, mai interesanți, mai demni. Nu-și purtau la vedere rănile, bolile, starea, condiția. Pentru a-i descoperi se impunea un dialog. Se impunea o comunicare verbală și o scanare imagistică. Toate purtătoarele de burtici își păstrau la vedere motivul vizitei. Erau ușor de identificat, de izolat în mulțime, de anticipat în mentalul colectiv. 

Brusc mi s-a părut trist faptul că femeile sunt construite astfel încât să treacă printr-o condiție atât de transparentă. Umilitor. Nu ne naștem egali. Brusc, o boală a ficatului mi s-a părut mai fascinantă decât o sarcină în trimestrul 3. Mi-am conștientizat respectul pentru cei ce-și purtau mut și intim organismul. Am urât preț de câteva minute acel stigmat și acea evidență a sarcinii. Boala, prin subtilitatea ei are o notă de frumusețe, de atracție. Dramatism neașteptat.

În secunda următoare m-am bucurat că nu funcționează telepatia. Acele femei zâmbitoare și convinse de farmecul stării lor, mi-ar fi căutat carotida dacă mi-ar fi cunoscut gândurile, Aș fi putut deveni titlul vreunui tabloid de duzină „14 femei însărcinate au masacrat, aparent fără motiv, un aparținător în sala de așteptare a clinicii Z din Sibiu”.

———————

Acum privesc prin ochii femeii care a trecut foarte lin printr-o sarcină, foarte lejer printr-o cezariană și a devenit mama unui copil pe care îl vede (desigur) cel mai frumos și mai sclipitor de pe planetă. Am beneficiat de avantajele perioadei (lungi, cu noroc, de 9 luni) de sarcină și am râs tot timpul, am fost fericită după ce mi-am depășit toate oscilațiile dintre revoltă, groază și încântare. În continuare mi se pare nedemn să ai un burdihan imens la vedere și să fii din start tratat într-un anume mod pentru că acel detaliu este atât de vizibil încât e imposibil să-l ignori. Toată experiența spitalului, a controalelor și a aspectului medical îmi stăruie în continuare neplăcut fizic și psihic în minte. Nu retrag nimic din cele gândite în trecut și.. în continuare mi se pare că suntem de blamat pentru faptul că aducem pe lume suflete pe care nu le putem întreba dacă vor să fie aduse aici, unde noi nu suntem mulțumiți de ce dispunem și de ce suntem capabili. Nu știu dacă avem dreptul să invocăm prezența unei alte ființe umane atâta timp cât nu am descoperit sensul vieții, atâta timp cât viața culimnează cu moartea și totul pare lipsit de finalitate logică, optimistă… În continuare mă întreb dacă într-o zi copilul meu nu mă va urî pentru că am hotărât să provoc cerurile și să-l doresc în familia mea.. În continuare mi se pare că toate gândurile unei femei gravide sunt identificabile fără a schimba măcar o vorbă cu cea în cauză, în timp ce un bolnav de cancer are atâtea secrete de împărtășit…

Cu toate acestea, prefer să văd femei rotunde zâmbind și nu oameni bolnavi, deși nu am tentația de a mângâia vreo burtică vreodată și nici nu vreau să mă apropiu prea mult de un bolnav terminal, asumându-mi riscul de a rămâne departe de cele mai mari secrete ale existenței..

 

Cele de nespus

Fiecare om face cunoștință cu moartea.

Sunt de părere însă că primul contact ar trebui să fie  ..

.. în legătură cu o persoană suficient de apropiată, dar nu prea apropiată (să nu își vadă copilul de gimnaziu părintele murind ori sora adolescentă etc.)

.. un om și nu un animal îndrăgit (parcă nu e corect să vezi întâi cum moare un animal până nu ști cum poate muri seamănul tău, omul)

.. la o vârstă la care îți poți înțelege deplin suferința, circumstanțele și gândurile confuze

.. lipsit de forma spectacolului și de tragedia chinului

.. în absența violenței și a bruscheții

.. însoțit de un ceva care poate atenua golul ce se formează după acea ultimă clipă împărtășită între cel viu și cel aproape mort

 

Eu am considerat întotdeauna că varianta prin care am făcut cunoștință cu moartea (up close and personal) a fost una dintre cele mai suportabile. Un om cult și inteligent care a simțit că urma să plece dintre noi, fratele meu de cruce, nu a suferit atât încât să devină un chin susținut, nu a îndurat mai multă umilință decât doza necesară pentru a mă lămuri că moartea în sine nu are nimic elegant ori înălțător, a avut parte de o înmormântare atipică, de o cruce pe gustul meu deși nu a fost aleasă de mine și a lăsat un gol și o tristețe atât de nemângâiate de-a lungul vieții mele încât totul pare rezultatul unui plan bine gândit și perfect sincronizat. Nu am uitat, atunci, în acele prime 40 zile să-i mulțumesc pentru că el a fost cel dintâi din familia mea care să-mi dezvăluie amărăciunea finalului și nu am uitat să mulțumesc acelui zeu care le orânduiește pe toate că a avut îngăduință să aștepte cu tragedia aceasta până să am vârsta optimă și oamenii adecvați în jurul meu.

ImageImage source : http://goo.gl/Dqgyn9