O altă întrebare retorică

Oare atunci când citești o carte și imaginile descrise minuțios și expresiv ți se formează limpezi și ferme în fața ochilor, când simți în nări mirosul descris de autor, când papilele tale gustative simt aievea aromele emanate de salata pe care personajele o mănâncă la prima lor întâlnire, când simți apa rece de smarald a mării înghețându-ți propriile picioare, oare asta înseamnă că scriitorul este extrordinar de talentat și are capacitatea de a descrie și a prezenta atât de iscusit detaliile scenelor încât să imprime cititorului reacții atât de puternice sau înseamnă că cititorul este atât de rafinat încât știe să asimileze într-un maxim de nuanță și substanță tot ceea ce i se sugerează ?! Sau înseamnă doar că scriitorul și-a găsit realmente cititorul-țintă și că relația dintre ei este cea optimă, cea visată de fiecare creator de text în momentul creației?!

RelationshipImage source : http://goo.gl/9eFNkX

 

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Au înnebunit cu toții!

Doar mie mi se pare deplasat să găsești în magazine raioane special amenajate pentru decorațiuni și obiecte specifice Crăciunului?!?! În data de 13 octombrie am avut surpriza de a mă poticni într-un hipermarket (nu dau nume pentru că sunt sigură că situația e acceași în toate) de rafturi apărute peste noapte, înțesate cu globuri, instalații de pom și beteală pentru Crăciun. Am stat preț de o secundă în cumpănă dacă s-a întâmplat vreo ciudată trecere a timpului și dacă suntem cumva în decembrie.
După rafturile debordând de culorile și mirosul Crăciunului, m-am împiedicat de raionul cu decorațiuni și obiecte tematice pentru Halloween.
Încep să cred că de la anul o să fim într-o permanentă sărbătoare din care nimeni nu mai poate înțelege nimic. Un An Nou-Paști-Rusalii-Halloween-Crăciun lungit și extins pe 365 zile, fără noimă, fără iz de sacralitate ori farmec.
Și toată această strălucire organizată comercial pe sărbători care urmează, înghesuită ostentativ cu mult prea mult timp înainte de data la care se vor petrece mă întristează peste măsură.

 

Am conturat un chestionar mai jos, unde se pot bifa mai multe variante de raspuns de catre acelasi respondent, doar pentru ca sunt curioasa sa aflu daca si altii gandesc ca mine sau daca sunt de una singura in mirarea mea revoltata.

Mirosuri ce prevestesc iarna..

Astăzi am simțit pentru prima dată că se apropie iarna.

Mirosul de bulion, de fieturi pentru zacuscă și murături a fost înlocuit în aerul de Șelimbăr cu un puternic iz de lemne arse, cu un fum timid dar cu arome pătrunzătoare ce-mi plasa în fața ochilor vetre încinse, cămine înroșite de flăcări înalte și blănuri groase întinse peste parcheturi lucioase. Foc mocnind în sobă. Lemne parfumate, cenușă peste acoperișuri.. Pare că toate casele de pe stradă se pregătesc temeinic pentru frig, îmbărbătându-și dinspre interior pereții cu căldură.

ImageImage source : http://goo.gl/jjTcGD

 

Sâmbăta

E sâmbătă. O zi pe care fiul meu nu știe s-o asocieze conceptului de weekend, acesta din urmă lipsindu-i (firește) cu desăvârșire. Este la fel de matinal, uneori chiar mai matinal decât de obicei, debordează de energie și de dorința de a face, de a începe direct cu acțiune de la prima dezlipire a pleoapelor grele de somn. Ne supunem ritmului impus, cu oarecare bombăneli și insistențe cum că ar fi necesară o cafea înainte de a ieși în curte doar în pijama, dar suntem cu nonșalanță ignorați și readuși cu picioarele pe pământ: de odihnit, trebuia să vă odihniți aseară după ce m-am culcat eu!

Pentru că am un soț iubitor, îmi permit un răsfăț aparte și rămân singură cu cana de cafea din care se ițește o coamă de frișcă pudrată cu scorțișoară, iar „băieții” pornesc la o scurtă plimbare pe ulițele satului. Știu că se vor întoarce repede – e frig și umed și pustiu, deci nu vor lungi plimbarea. Știu că trebuie să savurez cele 10 minute de pustietate a casei cum pot mai bine. 

Mă așez, pun cartea pe care urmează să încep s-o citesc alături și sorb lent din cafeaua aromată. Îmi amintesc de sâmbetele extraordinare ale studenției. Mă trezeam pur și simplu fiindcă nu mai puteam dormi. Mă trezeam veselă, cu gânduri mari sau fără gânduri, în funcție de anotimp, de iubirile trăite, de concertele văzute, de referatele pe care le aveam de pregătit. Mă trezeam singură sau cu o prietenă în cameră, cu un iubit ori cu o carte pe noptieră. Și întotdeauna cu radio-ul pornit în surdină. 

Zâmbesc. În anii studenției nu beam cafea. Nu știam cât e de gustoasă, de îmbietoare. O miroseam uneori prin casele prietenelor ori prin baruri. Mirosul, aroma aceea caldă a boabelor de cafea m-a atras dintotdeauna. 

Puteam lenevi oricât. Dar, de obicei nu lâncezeam. Nu-mi permiteam acest lux când fiecare sâmbătă aducea o plimbare pe Cetățuie, o întâlnire, o lectură nouă, o excursie, o vizită surpriză acasă, o lungă poveste cu prietena rămasă peste noapte, o încercare din start ratată de a găti.. 

Acele zile de sâmbătă când dimineața era încărcată de promisiuni și de vise. Senzația de libertate. Care, într-adevăr, de multe ori era doar o senzație. Dar senzația aceea îți fermeca într-un mod aparte întreaga existență. 

ImageImage source :

http://www.definingelegance.com/dallas-saunders-quiet-promise.html