Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Operația reușită, pacientul în comă..

I-am cerut soțului meu o etajeră. În care urmează să organizez toate jucăriile copilului nostru (care au trecere în continuare și) care stau înghesuite, clipocind electric și cântând înfundat, înghesuite unele peste altele, în cutii imense de carton în camera de zi.

Am așezat ordonat (și imaginar) obiectele vizate, pe mărimi, tipuri de jucării și în funcție de frecvența de căutare pe care o anticipez din partea proprietarului de drept.

Tot stivuind jucării și piese de Lego, mașinuțe telecomandate și instrumente muzicale, m-am depărtat de puștile cu burete și de seturile de plastelină și am ajuns să cotrobăi între gândurile mele ce revin obsesiv. Am înghesuit într-un coș cafeniu toate temerile legate de înscrisul copilului la grădiniță, am aranjat frumos toate cuvintele pe care le folosește el în prezent și le-am scris în culori diferite în funcție de registru, am lăsat pe cel mai jos raft acele dese reveniri la alimentație, renunțatul la scutec și pedepsitul constructiv.. M-am trezit într-o profundă nevoie de a-mi sorta propriile gânduri și de a prinde în perete o poliță separată pe care se înalță gândurile firave legate de carieră, de realizarea profesională, schimbatul garderobei, întâlnirile cu prietenii, planurile pentru revelion, completatul de chestionare online, semnatul de petiții și participatul la proteste, aniversările membrilor familiei și organizarea Crăciunului. Mi-am dat seama că polița aceasta „personală” e atât de aproape de mașinuțele cu uși rupte, de temerile legate de cățăratul pe toboganele din parc și de cafeaua cu fetele din trupă încât nu reușesc să le separ limpede și satisfăcător.

Mi-am dat seama că după ce toată etajera e plină și raftul personal e încărcat la refuz, nici una dintre problemele mele nu este rezolvată.

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Confesiuni în ceas de seară

Prefer să-mi fac prieteni cu același statut social. Nu din aceeași pătură socială, dar de același nivel. La care mă pot raporta ca egal.

Cei care îmi sunt inferiori mă fac să mă simt vinovat. Mă simt îndatorat față de cei care se află pe o treaptă (sau două sau zece) mai jos decât mine. Ca și cum le datorez mai mult decât respectul. Ca și cum le datorez ceva din ceea ce am eu. Ca și cum trebuie să mă justific. Să mă scuz pentru că îmi permit un concediu în plus pe an.

Cei care se află deasupra mea îmi provoacă un alt fel de sentiment de vinovăție. Mă simt vinovat fiindcă nu sunt dispus să muncesc mai mult și să mă supun unei doze mai mari de stres pentru a vedea mai mult din lumea care ne înconjoară. Îmi e comod statutul meu și mă simt vinovat că nu doresc cu adevărat să fac parte dintre cei care își permit o mașină mai scumpă, un concediu mai lung sau o casă care să nu fie închiriată.

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

Evrika !

S-a petrecut minunea !!!

Copilul meu este în sfârșit recunoscut pe stradă, prin sat, drept băiat. Se pare că formula magică trebuie să cuprindă următoarele: un tractoraș din plastic, o căciulă, o geacă, jeanși și o pereche de ghetuțe cu mașina roșie din Cars – toate elementele vestimentare fiind pe nuanțe de bleumarin, iar tractorașul albastru cu roșu și un pic de galben. Fără zulufi și plete, vitezoman și bine înfipt pe tractorașul pe care nu-l cedează altora, nu mai sunt dubii se pare.

Proba de foc a fost cea a bunicului „dă-mâna-cu-fetița” (a se vedea https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/14/intalnirea-unor-vointe/ și https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/19/aventuri-intre-copii-si-bunici/). De data aceasta, bunicul special a avut alte comentarii, desigur la fel de limitate și repetitive:

  • Uite, bebe!

și

  • Vezi, băiatul!

Ei bine, am fost încântată de schimbarea de atitudine. Nu a mai fost trimis nepotul să se apropie de „bebe” și am fost relativ ignorați în trecerea noastră cu ocoliș. S-a instaurat deci liniștea, nepăsarea. Dacă nu e fetiță, nu trebuie să se insiste asupra copilului. 🙂

Aventuri între copii (și bunici)

Incredibil !!

Episodul bunicul-„Dă-mâna-cu-fetița” s-a repetat!! Data viitoare (Se pare că totuși avem trasee comune de plimbare a odraslelor) va trebui să mă fac ferm înțeleasă că am băiat și nu fetiță.

Mi-am dat seama în plus față de cele expuse deja, că mă deranjează foarte tare timbrul vocal al bunicului. Are o voce extrem de pițigăiată și iritantă pentru un bărbat, mai ales pentru unul puțin în vârstă – de la care te aștepți să auzi o tonalitate mai gravă, mai plăcută. În cele 5 minute în care copiii și-au dat târcoale nu i-a spus băiatului decât „Dă mâna cu fetița”, cu varianta „Dă mâna cu fetița și spune-i să vină cu noi.” Iar „fetița” ignora la greu băiatul albastru, holbându-se după toate mașinile de pe stradă care făceau manevre ori doar treceau în viteză. Arthur era ca un girofar, nu rata nici un autovehicul de pe șosea, chiar dacă asta însemna să te lase cu mâna întinsă, ori cu vorba între buze. Nu s-a lăsat atins nici de această dată, în schimb a coborât de pe mașinuță și i-a oferit-o din nou anonimului.

Astăzi am făcut o plimbare luuuungă și am ales și o zonă nouă, pe unde am întâlnit alți copii, cu alți bunici. Fetițe rozosine-movulii și băieți bleu sau albastru-marinar, dar Arthur nu a mai fost dispus să-și ofere mașinuța nimănui, nici chiar atunci când l-am rugat eu insistent. Se pare că pentru Mădăline și pentru Tobiași nu este dispus să își cedeze „tomobilul”. Probabil că pentru băiatul „care merge să vadă găinile” simte un strop de milă și vrea să compenseze agasanta prezență a bunicului.

Așa arăta copilul meu în cursul plimbării de astzăi. Poate din cauză că mașinuța are culori feminine? Poate că trebuie să fie copilul tuns periuță? Poate din cauză că nu e ca o bilă? Poate din cauză că nu pune din prima secundă mâna pe obiectele altora? Poate din cauză că nu vorbește mai deloc când întâlnește personaje noi? Poate din toate aceste motive este în continuare luat de fetiță.

Deja nu mă mai deranjează. Deja savurez faptul că este frumos și în calitate de fetiță. Pentru că într-adevăr, am sesizat că față de unele fete de aceeași vârstă are păr mai mult și mai lung. 🙂