Cine ar fi crezut că pot găti ceva bun?!

Uneori, acele zile de la care nu am așteptări aduc lucruri inedite, surprize plăcute și experiențe importante. 

Cei care mă cunosc pot atesta fără ezitări că sunt un dezastru în bucătărie. Dar atunci când – în foarte rare ocazii – îmi iese ceva mai mult decât comestibil, aceiași prieteni știu să confirme faptul că mă laud proporțional cu toate eșecurile anterioare. 

Ei bine, dacă am mai încercat specialități banale sau sofisticate, deserturi nu am încercat decât de câteva ori în viață și am reușit o singură dată. Chiar și când am repetat tehnic acel prim succes, rezultatul a fost aproximativ catastrofal. Era deci firesc să nu mai încerc ulterior. Curajul care m-a susținut astăzi este generat în realitate de entuziasmul de moment legat de „fac ceva bun cu mâinile mele” și impulsionat de gustul aromat al tartei cu ananas făcute ieri de soțul meu, adevăratul (și singurul) talent gastronomic al familiei. 

Am listat rețeta primită de la o prietenă și am decis că e simplu de realizat desertul. Mâncasem acești biscuiți la aniversarea ei și poftisem la mai mulți decât erau pe masă; drept urmare, primisem rețeta să-mi prepar câți doream. Eu nu pot lucra în bucătărie decât după principiile de precizie ale lui Julian Barnes, așadar lista de ingrediente (300 gr Nutella, 150 gr făină și 1 ou) mi s-a părut perfect alcătuită, întocmai pe înțelesul meu. Modul de preparare propriu-zisă era explicat pas cu pas în toată simplicitatea sa și nu conținea capcane (de tipul adaugi un sos de ciocolată făcut la cald sau la final decorați cu glazură de vanilie).

Desigur, am întâmpinat o problemă. Slavă Domnului, a fost una singură. Nu mi-au încăput biscuiții în tava pregătită cu hârtie de copt și am fost nevoită să improvizez. (Fiindcă nu m-am gândit că puteam să aștept să se coacă prima tură de biscuiți și apoi să o bag în cuptor pe a doua.) Așadar, am scotocit printr-un dulap cu vase în care mă aventurez arar, jumătate din obiecte având utilizări care-mi rămân neclare după ani buni de la achiziție, și am identificat un potențial recipient potrivit. Am pus restul de compoziției într-o tavă de silicon, pe a cărei etichetă scria „pentru brioșe”. 

A intervenit ulterior momentul inevitabil al panicii: biscuiții și falsele mele brioșe se umflau în căldura cuptorului, iar eu încercam să estimez cât de mult vor curge în afară, dacă vor exploda ș.a.m.d. Am fost ușurată la final, când am stins focul, realizând că nu se petrecuse nici unul din scenariile mele negre. Am fost atât de încântată de produsul obținut, de gustul regăsit, de reușita experimentului, de faptul că până și soțul și fiul meu au mâncat din acești biscuiți încât.. a devenit necesar să mă laud chiar pe blog. Doresc să-i mulțumesc Cristinei pentru rețetă, o redau mai jos spre a veni în ajutorul tuturor celor care nu știu să gătească, acele persoane pentru care nu există conceptul de potrivire a cantităților „din ochi”, de adăugare a condimentelor „după gust” și care nu au răbdare să petreacă mai mult de 20 minute în bucătărie.

Biscuiți cu Nutella

  • 300 g Nutella
  • 150 g făină
  • 1 ou

Se amestecă cele trei ingrediente.

Din compoziție formezi în palmă biluțe, pe care le aplatizezi ulterior ca pe niște biscuiței și le așezi în tavă pe hârtie de copt.

Cuptorul se preîncălzește (10 minute) la 180 grade.

Tava cu biscuiți se păstrează în cuptor timp de 8-9 minute, dar nu mai mult.
Biscuiții scoși din tavă se lasă la răcit (preferabil pe un grătar). După răcire devin mai tari, fapt pentru care e recomandată păstrarea lor într-o cutie/caserolă etanșă.

ImagePe biscuiții-brioșe am pus înghețată de vanilie – am descoperit că dacă se servesc brioșele calde cu puțină înghețată, desertul e absolut delicios.

 

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

În bucătărie îți trebuie multă imaginație..

Am fost extrem de încântată când soțul meu m-a anunțat în această seara, ținând un buchet de flori în mână, că-mi va găti ouă Benedict. Am auzit prima dată în viață de ouăle Benedict în filmul Runaway Bride cu Julia Roberts și curiozitatea mea nu a fost suficient stârnită vreodată pentru a descoperi ce presupune acest fel de mâncare.

Entuziasmată de gândul specialității, am pregătit bucătăria astfel încât bucătarul să dispună de loc din belșug spre desfășurarea operațiunilor misterioase.

La 5 minute de la intrarea bucătarului în terenul unde eu pășesc timid, am fost trezită din reverie de strigăte victoriase și chemări inistente. Cu papilele gustative agitate în anticiparea unui gust aparte, am studiat farfuria pe care am primit-o. În pofida eforturilor mele de a identifica cât mai multe ingrediente și alimente, nu am reușit să descifrez decât un ou-ochi prăjit clasic în ulei (cu piper și boia pe deasupra) așezat pe o felie pătrățoasă de pâine prăjită. Am abordat cu precauție „platoul”, sperând că mai există ceva ce se sfiește de ochii mei asistați de ochelari cu lentile subțiate.

Intuind probabil că muțenia mea nu era marca vreunei exaltări nebănuite, soțul meu a grăit de peste masă:

„Imaginează-ți că pâinea e prăjită în tigaie nu în toaster, că între ochi și felia de pâine este o felie de ananas călduță, prăjită în tigaie alături de pâine.”

Încep să-mi imaginez ananasul călit și încerc să-mi dau seama cum se combină gustul său dulce cu pâinea și gălbenușul ochiului din farfurie.

„Și acum imaginează-ți că așa am vrut eu să gătesc dar nu am găsit ananas și pâinea nu am ținut-o în tigaie ca să nu se îmbibe de prea mult ulei. Dacă vrei, uite, ia o felie de pepene galben și vezi dacă merg împreună, că asta am găsit în frigider. Și acum imaginează-ți că ouăle Benedict se fac de fapt cu șuncă afumată nu cu ananas, că ochiurile se fac pe apă, asemănător ouălor pochate, că pâinea e de fapt o chiflă sau o brioșă englezească și că pe deasupra se toarnă un sos pe care-l cheamă olandez.”

Din răsputeri am încercat să-mi imaginez toate cele menționate, înlocuind rapid componentele imaginate anterior dar… dacă îți lipsește imaginația culinară, degeaba primești un ochi și o felie de pâine prăjită, că tot nu îți dai seama ce gust au ouăle Benedict și, asemeni Juliei Roberts, nu te poți decide dacă îți plac sau nu.

Răsfăț condiționat

Sunt mama unui copil de 2 ani. Împliniți. Și 2 luni. Nu prin asta mă definesc ca ființă, dar asta îmi ocupă cel mai mult timp din viață în prezent.
Mi-am petrecut toată ziua cu fiul meu. În casă și afară. În casă am întins plastelină americană pe biroul chinezesc al soțului meu și am pus magneți într-un buldozer de plastic, am dansat pe episodul 29 din seria Masha i Medved și pe cântecelul Wheels on the Bus, varianta cântată de Mother Goose Club, am văzut multe desene despre camioane, mașini și elicoptere, am colorat într-un caiet de desen și am răsfoit cărticele de copii cu poze mai reușite ori mai neinspirate, am oscilat între măscări, încruntături și zâmbete până copilul și-a mâncat porția de mâncare gătită și ne-am suportat reciproc, așa cum facem deja de peste 2 ani. Ne-am plimbat pe străzi neasfaltate și am lăsat micul pasionat de motoare să intre cu mașinuța în toate bălțile posibile și imposibile, m-am prefăcut concentrată la traficul din strada principală cât timp băiatul meu blonziu a cărat pumni de pietre mocirloase și le-a dat drumul în bălți a căror adâncime nu o putea ghici din pricina noroiului și am confirmat toate silabele lui exaltate depsre avioane, tractoare, pisici și dubițe.
Soțul meu și-a petrecut ziua vizionând documentare în cadrul Festivalului de Film Antropologic Astra din Sibiu și se delectează chiar în timp ce scriu cu o peliculă pe care cu siguranță mi-o va povesti mâine dacă va considera că merită discutată.
Unde intervine răsfățul în acest amalgam de activități ?! După ora 9 seara, când teroristul casei doarme liniștit, cu o mutriță inocentă și iubibilă, după ce am hăpăit în mari înghițituri o supă de roșii cu tăieței la plic și am mâncat niște biscuiți interziși cu ciocolată neagră. Am făcut o baie înspumată, scurtă dar parfumată, am deschis cartea începută ieri, am parcurs 2 pagini și .. am recurs la o pauză. Am desfăcut o sticlă de whiskey scoțian descoperită recent în vâltoarea unei curățenii generale, am sorbit la început sec, apoi i-am adăugat o doză de Cola, acel dușman al omului care mie îmi este absolut indispensabil, am mai citit 2 pagini și.. Înainte de a reveni la Kafka și ale lui Metamorfoze, m-am decis să fac publice obiceiurile simple care îmi aduc plăcere atunci când, în loc să spăl vase și biberoane, să strâng jucăriile împrăștiate pe covor și să pun baterii în trenulețul epuizat, ascult Bizet și îmi fac de cap în cel mai silențios și mai plăcut mod cu putință.
reader460

Image source : http://static.guim.co.uk/sys-images/Books/Pix/pictures/2008/01/04/reader460.jpg

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp