Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Irealul realității

Iubirea e cea care îți dă puterea de a trăi cu cel iubit extrem de departe de realitatea în care tu stai strâns lipită de el. Realul lumii tale de îndrăgostit e atât de frumos și de departe de concret pentru că acel cuget emoționat te poartă prin decoruri romantice ori sălbatice, printre cuvinte pe care cel iubit nu le va pronunța vreodată (dar pe care tânjești să le auzi), prin locuri pe care nu le veți vizita vreodată mână în mână, prin păduri în care nu veți alerga niciodată unul după celălalt.

Iubirea este cea care îți dă forța de a te uita cu drag la o mână care nu te-a mângâiat niciodată acolo unde ți-ar fi plăcut, dar despre care tu știi că ar putea oricând să o facă. Atingerea în sine devine secundară – potențiala atingere este cea care te înfioară, care te face să visezi și să ajungi cu imaginile atât de departe încât în cele din urmă nu mai știi cum să te întorci în brațele care te țineau pe canapeaua roasă de timp a sufrageriei.

Iubirea este cea care îți deschide accesul către ubicuitate: ești acolo, în brațele lui, dar ești și acolo în vârful muntelui, alături de el (cel căruia nu-i place efortul fizic), ești și acolo pe pista cursei de Formula 1 (pentru că știi că el își dorește un astfel de împreună) … și  … într-o clipită ai suprapus zeci de imagini ale viitorului posibil cu senzațiile prezentului. 

Realul devine mai șarmant pentru că reușești să-i suprapui toate dorințele, planurile și speranțele conturate de sufletul îndrăgostit…

Image

Image source : http://goo.gl/3R57my

Evrika !

S-a petrecut minunea !!!

Copilul meu este în sfârșit recunoscut pe stradă, prin sat, drept băiat. Se pare că formula magică trebuie să cuprindă următoarele: un tractoraș din plastic, o căciulă, o geacă, jeanși și o pereche de ghetuțe cu mașina roșie din Cars – toate elementele vestimentare fiind pe nuanțe de bleumarin, iar tractorașul albastru cu roșu și un pic de galben. Fără zulufi și plete, vitezoman și bine înfipt pe tractorașul pe care nu-l cedează altora, nu mai sunt dubii se pare.

Proba de foc a fost cea a bunicului „dă-mâna-cu-fetița” (a se vedea https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/14/intalnirea-unor-vointe/ și https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/19/aventuri-intre-copii-si-bunici/). De data aceasta, bunicul special a avut alte comentarii, desigur la fel de limitate și repetitive:

  • Uite, bebe!

și

  • Vezi, băiatul!

Ei bine, am fost încântată de schimbarea de atitudine. Nu a mai fost trimis nepotul să se apropie de „bebe” și am fost relativ ignorați în trecerea noastră cu ocoliș. S-a instaurat deci liniștea, nepăsarea. Dacă nu e fetiță, nu trebuie să se insiste asupra copilului. 🙂