Senzații. Inferențe. (in)Certitudini.

Mă uit la el și îmi spun „E același! E cel de ieri, dintotdeauna.” Surâd. E simplu să-l suprapun miliardelor de amintiri. Clipe peste clipe, expresii și evenimente.

Îl iau în brațe. Mi-l apropiu. Discret, îl miros. Adulmec precum un lup în crâng și verific dacă e același. În umori nu s-a schimbat nimic.

Îmi lipesc fața de urechea lui. E moale, fragilă, simpatică, puțin rece. Nu i-am mai văzut niciodată urechile așa. De regulă sunt la adăpostul unui șuvoi molcom de păr șaten-blonziu. Mi-e milă de ele acum. Parcă sunt expuse. Prea vizibile. Îi aparțin mai puțin. Aparțin un pic mai mult publicului. Un pic mai mult decât mi-ar fi plăcut mie.

Se întoarce; râde; îl gâdil. Se scutură de mine. Mă bucur că nu mă împinge. Se retrage treptat și își vede de mașinuțe, de joaca lui ba șoptită, ba trâmbițată. Îmi e drag, îl cunosc. Îi anticipez mișcările; replicile. Înțeleg ce vrea să cânte.

Mă ridic și mă așez lângă el pe podea. Are nevoie de ajutor la reparatul podului. Între pașii puțini dintre canapea și podea îl mângâi pe cap. Pe ceafă. Are părul mai aspru. Scurt. Îi simt oasele craniului și degetele mele sunt mai aproape de scalpul lui. Mai aproape decât oricând. Senzațiile pe care degetele mi le transmit mă înfioară. E prima dată când îl mângâi pe cap! Prima oară în viață!! E copilul meu, are 3 ani și 3 luni, dar de când l-am tuns parcă e alt omuleț. Atât de multe s-au schimbat. În timp record. Parcă am înlăturat un strat de protecție. Parcă i-am aruncat coconul ce-l proteja de .. nu știu de ce anume îl proteja, dar acum simt că e mai vulnerabil.

Ne jucăm împreună și mă liniștesc. Estimez riscurile noii situații. Sunt minime, totuși. Nimic nu mă conduce la îngrijorare. Sufetul meu începe să tresalte. O voce micuță, dar foarte stăpână pe sine răsună din interior: „Noi descoperiri de făcut!” A anticipat valul de entuziasm care clipocește peste cugetul meu – e o nouă etapă, vor fi noi expresii, noi ipostaze, o serie nouă de amintiri diferite. Un punct urmat de alt punct, de încă un punct, de o virgulă, de culoare, de exclamare și întrebări. E bine, e frumos, e inedit dar înnăscut.

hair-strandsImage source : http://goo.gl/dfwLXp

tranzacții în ceas de seară

Este 7 seara și bate un vânt mai puternic decât briza. Un bărbat la 35 de ani se plimbă alene pe plajă, privind spre mare, spre cer, spre propriul copil, spre nevastă și pescăruși, lamentându-se că ar mai sta măcar o zi acolo. Să nu facă altceva decât să se plimbe pe plajă. Prin ochelarii mari de soare, reperează la o mică distanță un copil care se joacă puțin înfrigurat în apă. Culege din apă alge verzi și lungi și le așează într-un camion din plastic. Le (con)duce apoi lângă un castel de nisip, unde le basculează într-o stivă; își parchează ulterior camionul mai aproape de apă și reia operațiunea.

Cu un braț plin de alge începe să se învârtă călcând valurile ude acolo unde se retrag în mare: „Alge la paaatruuu leeeei, aaalge la patru lei avem!” Descrie cercuri eliptice și își urmărește pașii dispărând din nisip după fiecare val. Băiatul nu are mai mult de 6 ani.

Trecând pe lângă el, bărbatul cu ochelari de soare scotocește zâmbind într-un buzunar și scoate câteva bancnote. Le numără atent și cheamă copilul la el. „Haide să-ți plătesc, eu chiar vroiam niște alge. 4 lei ai spus, nu? Uite-aici, 4 lei.”

Copilul crede că omul glumește și nu-l ia în seamă. Nici măcar nu se uită în direcția lui. Individul mai face un pas, doi spre el. Insistă:. „Am 4 lei, îmi dai niște alge?” Băiatul se oprește din rotocoale și vine cu mâna întinsă. Ia banii, cu o privire extrem de nedumerită, cu gura ușor întredeschisă și cu algele atârnându-i în mâna cealaltă. „Banii îs ai tăi, dar algele le pui, acolo, lângă castel, să crească o pădure mare. De alge. Bine?” Fără să aștepte vreun răspuns, bărbatul își continuă drumul lent și sinuos, apoi își întreabă cu voce joasă nevasta „Te superi?”

Copilul fuge, pune algele pe nisip și se adresează unei femei întinse pe o rogojină „Mama, un nene mi-a dat 4 lei; acum ce fac?”

„Nu, nu mă supăr; eu nu aveam mărunt. Și eu am vândut flori culese din curtea bisericii când eram mică. M-aș bucura ca odată să-i cumpere cineva și copilului nostru te-miri-ce va alege el să vândă.”

 

Dificultăți în meseria de mamă

Cel mai greu după ce îmi las copilul dimineața la grădiniță este să îmi impun să nu mă întreb în fiecare secundă ce face, cum face, dacă e supravegheat, dacă se împacă bine cu colegii de grupă, dacă educatoarele îl îngrijesc adecvat, dacă este corect hrănit și întrebat periodic de apă și sete, dacă el comunică eficient cu ceilalți (copii și adulți), dacă nu cumva se împiedică pe treptele interioare, dacă nu cade în curte și nu se lovește grav, dacă este schimbat de scutecul în care a plecat de acasă, dacă este frumos manevrat și abordat, dacă se descurcă la oliță, dacă este verificat de „accidente ude”, cât mănâncă și în ce măsură le obosește pe îngrijitoarele care îl ajută la servirea mesei, dacă este ințeles atunci când încearcă să transmită ceva, cu cine se joacă, dacă nu e periculoasă noua poziție a topoganului, cât de mult aleargă și dacă nu transpiră, unde se joacă mai mult, la ce activități organizate participă, dacă s-a încheiat vizita medicală, cât de dor îi este de noi și de casă, dacă repetă cântecelul nou alături de ceilalți, dacă mai primesc vreo foaie colorată la prânz când mă duc să îl recuperez … 

Fac eforturi constante de a nu mă gândi prea mult, de a nu-mi imagina ce se întâmplă acolo, în acel spațiu misterios, cu persoane asupra cărora nu am control, între copii pe care nu-i cunosc, într-un interval despre care aflu prea puține detalii și un fenomen despre care copilul nu îmi poate articula deocamdată mai nimic. Fac eforturi de a mă pregăti pe mine pentru realitatea că foarte mult din viața, destinul și formarea fiului meu nu depinde de mine și nu îmi revine în minte decât întrebarea extenuant-obdseantă ”Am făcut alegerea bună?!”

Barometrul meu este atitudinea copilului meu – a cărui personalitate este suficient de puternică și pregant manifestă încât să mă pot bizui pe reacțiile, comportamentul și dispoziția lui – față de locul, oamenii și princhindeii de acolo, bucuria pe care i-o reprez uneori acasă, în timp ce ne pregătim de plecare și mă urmărește cât împachetez iaurturi, lingurițe și Felii de lapte, entuziasmul pe care îl afișează după o pauză de câteva zile, seninătatea cu care urlă către educatoare „See you!!” și își flutură mâna energic, zâmbetele pe care le îndreaptă către persoanele din centrul educațional, modul în care l-am surprins că se poartă cu cei din jur când îl zăresc întâmplător pe geamul clădirii…

Încerc să-mi alung îngrijorarea, emoțiile și temerile inerente amintindu-mi complexul informațional pe care îl percep dinspre copilul meu în relație cu grădinița. Nu mă bazez exclusiv pe aceste amănunte cotidiene, am analizat înainte de a-l înscrie unde l-am înscris, urmăresc în continuare unitatea respectivă în ansamblul său, dar fundamentul raționamentului meu rămâne acest senzorial orientat. 

Image

 

Image source : http://goo.gl/e8REHe

Printre gândurile secrete ale mamelor nebune

Ieșind din curte împingând căruciorul în care urma să-mi plasez copilul după ce îl recuperam de la grădiniță, sesizez că bate un vânt puternic. 

Bine că mi-am luat geaca. Dar, cum e așa înnorat acum?! Până acum 15 minute era soare, cald, frumos… Ah, mi-au plecat toate cele 4 șuvițe din agrafe și n-am reușit nici măcar să închid poarta cu cheia încă. Groaznic.

Ajungând la colțul străzii verific telefonul – nu am plecat nici prea devreme nici prea târziu de acasă.

Ce vânt enervant. Clar că pe așa vreme capricioasă nu au scos copiii în curte la joacă, pot s-o iau pe strada cu trecerea de pietoni și apoi paralel cu spațiul lor de joacă în aer liber, e mai ușor de mers pe-acolo cu hardughia de cărucior troncănind înaintea mea. Dar .. dacă totuși copiii sunt în curte? Poate e și copilul meu acolo. Dacă mă vede nu greșesc față de ceilalți copii? Și dacă mă vede, chit că eu nu-i fac nici un semn și nici n-am de gând să-l strig de la gard, dacă aleargă spre mine? Poate se bucură să mă repereze. Dar dacă aleargă prea repede, poate se împiedică. Dacă se lovește de zidul de ciment? Dacă dă cu fața de muchia zidului și se nenorocește?! Aoleo! Va trebui sunat de urgență la 112. Cum pot să intru în curte acolo, la el ?! N-am pe unde. O să fie totul încuiat cu chei. La naiba, ce dracu fac ?! Oare e scump să capitonezi zidul ăla din curte? Cu bureți groși pentru amortizare, ca-n spațiile de joacă..

Căruciorul împins neatent deja de câteva zeci de secunde mă pocnește peste piciorul drept. 

Acum devin stupidă. Să las dracului drobul de sare. O să fie totul bine, n-are de ce să alerge spre mine. În primul rând, nici n-o să fie în curte fiindcă e vânt și stă să plouă. Dar dacă se opune plimbatului în cărucior?! Nu-l mai pot duce în brațe ca săptămâna trecută, deja durerile de spate și efortul sunt prea mari. Fizic nu fac față. Dacă nu vrea în cărucior până acasă va trebui să stau lângă el cât plânge, să-i explic același lucru la infinit sau să încerc să-l conving din aproape în aproape. Trebuie să ajungem cumva acasă.

Mă opresc să mă asigur că pot trece strada în condiții de siguranță.

La zebra asta mereu îmi amintesc scena aia din filmul american cu căruciorul lovit de mașina cu viteză din care zboară dramatic conserve în loc de bebeluș, cum se așteptau spectatorii deja oripilați. Dar la noi chiar au fost loviți copii aflați în cărucior. Și mame ce-și țineau copiii de mână pe trecerea de pietoni. Au murit oameni nevinovați. Și mari și mici. Și unii s-au mai și chinuit până la ultima lor respirație. Să-i ia dracu de inconștienți pe toți șoferii vitezomani și imprudenți de pe șosele!!!

Ajunsă pe cealaltă parte de drum, mai verific o dată ora, sunt în grafic.

Oare astăzi – dacă i-am ascuns tableta cu jocuri și desene animate – o să coloreze în The Little Black Book of Dinosaurs? Am lăsat-o pregătită la vedere pe canapea acasă, cu setul de culori. Hmm… Nu cred totuși. Măcar știu sigur că o să se joace cu basculanta pe care i-am asamblat-o din piesele Lego. Pe aia am pus-o strategic, o vede din prima. Ce puțin circulat e astăzi Șelimbărul. Parcă e mai liniște decât de obicei. Ah, și nici câini vagabonzi nu sunt pe strada de lângă grădiniță. Și aici parcă nici nu bate vântul așa de tare. Două femei acolo în curte.. Abia văd până acolo să le disting trăsăturile! Le cunosc? Nu, nu le cunosc, nu salut.

Cu coada ochiului văd că cele două doamne vârstnice mă urmăresc din priviri.

Oare ce-și imaginează despre mine acum? Ce grad de nebunie îmi acordă, mie, unei gagici ce împinge un cărucior gol pe o stradă unde nu cunoaște pe nimeni. Hihihi.. poate își imaginează că sunt vreo nebună de-aia traumatizată de pierderea unui copil, care plimbă aiurea căruciorul gol ca să-și trateze psihoza. La dracu, dar ceva mai sinistru nu-mi puteam imagina?! Capul meu tâmpit! Femeile alea nu-și imaginează nimic. Sunt eu nebună!!

Văd în depărtare copii în curtea grădiniței. 

Ah! I-au scos în curte pe vântul ăsta. Sper că nu i-au ținut mult afară. De fapt.. Numai de vreo 20 minute bate vântul. Stai să trec strada, să nu mă vadă Arthur dacă e cumva în curte, să nu se agite spiritele. Oare câte educatoare sunt cu ei în curte? Oare sunt toți bine supravegheați? Sunt mai multe grupe, clar, nu e doar grupa lui, că sunt mai mult de 10 copii în curte. E o singură educatoare. Dar ce cuminți sunt copiii! Nici unul nu aleargă bezmetic. Fain! Mă așteptam la lupte de stradă la baza topoganelor. Ah, uite-l pe al meu. Ce drăguț e și concentrat. Și mă-sa e modestă rău. Oare ce-i spune educatoarea? Sunt .. 1,2, 3 .. da, trei copilași cam de vârsta lui, ciorchine lângă educatoare.. Hmm… Poate nu e bine c-am venit pe partea asta. Sper să nu se supere pe mine că am nimerit așa..

Mă apropiu simțitor de grup, dar cât de silențios posibil. O fetiță îmbrăcată în mult roz, a cărei vârstă e estimez la 4-5 ani, merge pe lângă mine, pe parte acealaltăd e gard. Încerc să nu intru cu ea în vorbă, să nu atrag atenția. Oare ea mă știe pe mine?! Nu-i pot asocia nici un nume. N-o cunosc, n-am reținut-o. Îmi pare rău..

M-a văzut educatoarea. Îi fac discret un semn. Nu vreau să perturb dacă se poate. Aceasta, în mod surprinzător, dă din cap spre mine și îi spune lui Arthur: Uite-o pe mama. Vezi cine a venit? Copilul mă identifică după două-trei priviri îndreptate în direcția greșită, apoi fața lui e luminată de un zâmbet timid, ușor rușinat și reținut, de ștrengar ce are o mică bucurie secretă pe care nu vrea nicicum să o dezvăluie. E murdar pe mâini, față și papuci, iar din nara dreaptă îi atârnă un viguros muc transparent.  Îl salut, îi fac cu mâna, e vizibil că mă bucur să-l văd. Vine la gard după o mică ezitare, fără să se grăbească, întinde mâna și mă prinde de un deget prin ochiul mare al plasei de sârmă. Îi spun că o să mergem împreună acasă, s-o urmeze pe educatoare și ne întâlnim la poartă. Educatoarea mai ia un copil de mână și îl conduce pe Arthur prin curte, pe scări, în clădire să-i pregătească ghiozdanul, să îmi predea pachetul-copil complet. Un copil miculuț și buhăit începe să plângă după ce educatoarea îi refuză accesul la zona clădirii și îi spune să aștepte cuminte acolo. Mi se rupe sufletul să-l văd acolo cu lacrimi uriașe în ochi și necăjit, chiar dacă nu îl cunosc. Jalea lor de copilași inocenți este atât de pură, de umană prin nevoia de apropiere de adult, de persoana de siguranță, de elementul uman protector..

Ocolesc clădirea grădiniței, fixez căruciorul în poziție și aștept.

Parcă vântul se înteșește. Oare o să mă întrebe astăzi de tatăl lui? Sau deja știe că dacă vine singură el e încă la serviciu.. Să pregătesc șervețelele umede, să-i pot curăța puțin fățuca până ajungem acasă.

Se deschide ușa și educatoarea mea preferată mă salută voioasă din ușă: Hellooo! Astăzi s-au jucat puțin afară după ce au terminat de mâncat. Îi spun că știu, întâmplător am trecut pe strada cealaltă și i-am văzut in curte. Educatoarea se miră ce vânt e în partea din față a grădiniței și mă asigură că acolo, în curtea unde se joacă toți copiii nu bate așa un vânt. Surâd. Probabil e obișnuită cu întrebările răstite, nedumerite ori cu întrebările mute din ochii mamelor ce-și preiau de atâția ani odraselele din mâinile și brațele ei. Îmi spune apoi despre cum Arthur nu prea mănâncă ciorbă. Nici supă. Doar 2-3 linguri. Eu mă bucur în adâncul sufletului, fără să comentez ce falu. Acasă nu servește nici măcar „o lingură pentru tata” ori „o gură de supă și îți dau iar tableta să te joci”. Sunt informată în continuare despre cantitatea satisfăcătoare de orez cu legume pe care a mâncat-o deși nu s-a atins de ciorbă și râd în sinea mea. E a treia zi în care primește copilul orez. Îi spun educatoarei că s-a mai împrietenit cu această mâncare și acum e mai tolerant cu orezul. Întreb dacă a mai plâns la plecarea noastră, dimineața, dar mi se spune că doar foarte puțin (Sau, cum ar relata un bucureștean „decât puțin de tot”) și că e bine adaptat și intregrat. Eu menționez că sper să nu se mai îmbolnăvească aproape săptămânal pentru că atunci o să aibă continuitate în mersul la grădiniță și va putea chiar lega prietenii, preferințe și povești. Educatoarea mă aprobă și comentează că vremea atât de capricioasă pune probleme tuturor. Realizez că e doar în tricou, că mai bine o las să revină la copii decât să-mi relateze mie detalii pentru satisfacerea curiozității personale, că zgribulește de frig la poartă și că Arthur dă semne de pierdere a răbdării. El își pierde foarte des răbdarea, cred că nu a descoperit încă secretul de a o păstra mereu cu el. Îi mulțumesc pentru tot și îi spun că ne vedem mâine, se retrage zâmbind și urându-ne o după-amiază frumoasă.

Ocolesc grădinița și când ajung într-un unghi mai ferit mă opresc, îi explic fiului meu că o să-l curăț puțin, fiindcă are mâinile și fața murdare de nisip. Observ că fusese deja șters puțin pe față, mucul dispăruse (poate pe vreo mânecă, nu neapărat pe un șervețel folosit de educatoare) și mă bucur efectiv în sinea mea că pun din nou mâna pe copil, că-l văd, îi pun întrebări, mă privește, îmi zâmbește sau mă strânge de fermoar. În fundal, o aud pe educatoare cum adună copiii din curte și le spune că intră toți aucm în grădiniță pentru că se întețește vântul, soarele nu mai pare a dori să iasă din nori și gata cu joaca afară. Și eu și Arthur îi slautăm deci pe copiii pe care nu-i vedem, dar îi auzim sporovăind și mărșăluind lent pe pietriș.

 

 

 

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

A scrie înseamnă să trădezi.

Pentru ca mi-a placut si m-am regasit intr-o serie de afirmatii, va invit sa parcurgeti un intreviu cu scriitoarea suedeza Athena Farrokhzad :

 

A scrie înseamnă să trădezi. Pentru că atunci când scrii povestești, iar ceea ce povestești cere un preț. În carte, mama este cea care vorbește despre asta: “Mama mea a spus: Cine va fi trădat într-un poem despre trădare”. Lucrul ăsta trebuie asumat pentru că sunt mulți scriitori care vorbesc în cărțile lor despre iubite, familie, etc. și apoi spun: e doar ficțiune. Eu am avut mereu senzația că trădez pe cineva, dar, așa cum spune Svetlana, e vorba de plăcerea de a trăda, pentru că știm că avem puterea de a trăda atunci când vindem ceva pentru a câștiga altceva.

E mai dificil, însă, când faci parte dintr-un grup care nu e dominant în societate. În cazul ăsta, trădarea și solidaritatea au o altă încărcătură. Dar, în același timp, textul este foarte solidar cu acești oameni. Mai ales mama, pentru că e vorba de niște cuvinte dure, dar în același timp e și mândrie acolo, mândrie a bunicii, a tatălui, etc. Iar eul cărții e solidar cu lupta pe care o duc membrii familiei.

 

http://www.lapunkt.ro/2014/01/03/imi-doresc-sa-nu-mor-intr-o-societate-capitalista/