Chiftele și plămâni

Persoanele din familia mea care au suferit de boli au făcut-o cu foarte multă decență. Au avut boli care au trecut magna cum laudae testul esteticului. Un leșin, un jet de vomă, o privire înghețată, deraieri de la logică, deformare de amintiri, dereglări de respirație, o mască și un tub cu oxigen, un auz pierdut și neregăsit, o încovoiere de spate, un somn profund, mult prea profund, ireversibil adânc… Nimic din panoplia grotescului.

E cu totul altceva când te trezești studiind naiv sânge închegat prin casă în timp ce gânduri cenușii, pline de apa unor lacrimi încă nevărsate, se rotesc lent, greoi deasupra petelor purpurii..  dimineață același om țopăia prin casă în salturi de karate și răgea ca un leu ducându-și copilul de mână spre grădiniță. Ne-am despărțit după o cafea și un plan bine ticluit, ne-am revăzut, am inaugurat noile periuțe electrice și am curățat legume, am tocat carne pentru chiftele. Cum e posibil ca omul acela două ore mai târziu să-și scuipe bucățele infime de plămâni prin aceeași casă, să se înece cu propriul sânge și să ajungă agățat de o perfuzie?! După orice regulă a normalului, ar trebui să fie imposibil. Măcar improbabil.

Dar așa se petrec lucrurile neplăcute. Sunt puține cele care aruncă mai întâi un buzdugan prin poartă și cer permisiunea de a se înființa în căminul nostru. Doza de absurd care le însoțește este însă cea care blochează decisiv anumite momente în cuget și-n suflet.

După ce toată viața ai leșinat la al treilea strop de sânge zărit – fie propriu, fie al unui seamăn – ți se pare nefiresc să poți curăța mici iazuri vâscoase de pe diverse obiecte fără altă reacție în afară de un senzorial banal de suferință, teamă și durere. Să stai noaptea două ceasuri să prăjești chiftele, în tigaie și-n cuptor în miliarde de ture și reprize, cu zeci de arsuri stupide, este la fel de nebunească o acțiune în continuarea unei astfel de zile ca administrarea unui cappuccino cu frișcă pisicii vecinului. Însă, trebuie făcut ceva cu mixtura începută, cu toată carnea care zace în castroane, iar dacă e să mă chestionez cât pot de sincer.. nu, nu am nimic mai bun de făcut la ora asta. Orice altceva aș putea eu face acum nu ar schimba cu nimic starea de fapte: omul iubit în spital; copilul dormind în pătuț; părinții mei la casa lor, învăluiți în pașnici și familiari vălătuci de tutun; părinții lui la fel de departe ca întotdeauna; bunica mea urmărind un serial coreean, iar prietena cea mai bună citind o scrisoare veselă, expediată parcă acum vreo 3-4 vieți. Totul e altfel firesc. Mai puțin prăjitul chiftelelor în creierii nopții. Mai puțin omul iubit internat în spital. Luna e impasibilă în cadranul ei ceresc. E mută ca și ieri. Așa cum era și alaltăieri ori acum (20)14 ani. În curte frunzele viței de vie sunt la fel de maronii cum au fost toată săptămâna. Ceva este totuși statornic. Sunt multe cele care rămân. Care continuă la fel.

Pe aceste altele neîntrerupte mă bazez pentru ziua de mâine.

Ce a fost să fie iarăși. Să mai spunem ce-am mai spus.

Să revină ce-i iubit. Să adaste voia-bună.

Să mai curgă timpul nostru – ce-i urât să fie dus.

Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg

 

Cu licurici în suflet..

M-am așezat în iarbă. Multe paie în jurul meu îmi transmiteau mirosuri de toamnă și gânduri de ploaie. Garduri din nuiele împletite păreau a încerca delimitări nefirești în peisajul verde. Oameni trecuseră pe acolo. Doriseră să se știe că au trecut pe acolo. Au încercat chiar să demonstreze că au rămas acolo mult timp. Că se simt proprietari. Că ceva din pământ și iarbă, din rouă și din norii de deasupra câmpului le aparține. Câtă nerozie !

Am mângâiat spicele frânte care ajungeau la nivelul palmei mele și m-am întrebat cum comunică ele cu cerul. Mi-amn răspuns apoi, privindu-le atent. Prin culoare. Se ițesc verzi și crude, apoi, în timp, tot ascultând muzica sferelor, trilurile stelelor și trecerea soarelui, devin mai aspre, mai rezistente și totuși mai fragile. Își schimbă nuanța, devin palide, terne și se apropie de pământul care le-a născut. Își iau rămas bun de la înaltul pe care au încercat să-l atingă și se lungesc inerte pe sol, așteptând grăunțe calde de nisip să le macine corpul, să le niveleze grijile și să le transforme.

Am stat apoi în liniște timp îndelungat. Am stat cuminte și am simțit umezeala rece a pământului căutându-mi porii prin care să mi se strecoare în suflet. Am stat cu ochii închiși și am trăit orbește apusul de soare și răsăritul lunii. Am simțit cum se schimbă moliciunea aerului într-o densitate întunecată. Am simțit gândurile părăsindu-mi cugetul unul câte unul, până când în locul lor a rămas o simplă stare de bine, fără substraturi, fără amintiri, fără planuri. Am deschis ochii atunci când devenisem un corp relaxat respirând natură. Am întins mâna în beznă și după câteva clipe, pe firele subțiri de păr de pe braț mi s-au așezat licurici luminoși. Am vrut să-i înghesui pe toți în pumn și apoi să le înghit lumina, să nu mai fie niciodată întuneric în ființa mea. Dar nu era corect să le răpesc farmecul, să le curm vioiciunea efemeră. Nu puteam fi atât de egoistă încât să îi consider ai mei. I-am lăsat să poposească acolo atâta timp cât au dorit, iar apoi mi-am așezat palmele pe genunchi și mi-am dat seama câte pierde omul modern cu viața lui plină. Plină de o agitație fără vrajă.

licurici

Image source : http://www.tumblr.com/tagged/firefly-jar

Rivala lunii, umbra licornei

Cred că e ultima noapte cu lună plină din august. Așa simt eu. Mâine luna va părea plină, dar va fi puțin ciuntită. Discul ei va fi mușcat de un dragon invizibil.

Astăzi am ales ca partenerul colindării să-mi fie luna. Am alergat lent, extrem de lent, alegând mereu străzile pe care luna putea să-mi rămână în partea stângă. O priveam adesea, peste umărul stâng. Așa cum privești un coleg pe pista de alergare sau un iubit în plimbarea prin parc. Ne zâmbeam. Luna a fost încântată. Nu a mai alergat niciodată cu nimeni. Păstram ritmul. Era mereu acolo.

Umbra mi se lungea subțire și vagă spre dreapta mea. Ca și când propria imagine mă îngâna nemulțumită că nu-mi sunt mie suficientă. M-a amuzat tentativa umbrei mele de a-mi sta mereu puțin înainte, de a se asigura că o reperez, de a mă urmări devansat. Un soi de concurență cu discul argintiu, silențios și departe.

Priveam înapoi către lună. Umărul meu stâng se pierdea în întuneric și percepeam tot mai acut marginile lunii, desenele profilului ei, prezența ei pe cerul fără stele și fără nori. Mi-am dat seama că acest profil mă va urmări în continuare, o lună întreagă, până la următoarea întâlnire completă, deplină, perfectă.

Nu mi-am dat seama în schimb când am ajuns din nou acasă. Acasă era lumină multă, dureros de multă pentru ochii mei deja obișnuiți cu semiobscuritatea. Acasă mă aștepta un vechi partener, acela mâinile pline de dragoste, atât de pline încât uneori mâna mea aluneca printre degetele prea îndrăgostite. Acasă se schimbase un miros. Totul parcă devenise un pic mai verde. Mai bun pentru mine. Mai liniștit. Acasă mi-am dezbrăcat camuflajul și mi-am regăsit trecutul.

 

Image source : http://farm5.staticflickr.com/4037/4453621859_5ecb5b8242_o.jpg

unicorn shadow