N.P. – Banana Yoshimoto

De ce îmi place mie Banana Yoshimoto, această scriitoare controversată, și literatura scrisă de ea?

Pentru că nu face multe paranteze, nu are nevoie de introducere, e fantastică în timp ce e absolut banală și reușește să spună cele mai neașteptate lucruri în cele mai ciudate momente ale povestirii. Pentru că vorbește despre sensibilitate, telepatie, derivă, dar și despre personaje urmarite de obsesia morții, de ideea sinuciderii, de teama eșecului, de umbrele trecutului și de impasurile vieții. Pentru că nu are nici o porțiune de literatură pe care să o pot eticheta în plus.

Pentru că nu mizează pe volum, ci pe text răspicat. Pentru că nu pretinde și nici nu demască. Pentru că povestește.

Pentru că e foarte japoneză, iar asta mă cucerește întotdeauna.

Redau mai jos, sperând că nu încalc vreo lege a dreptului de autor, a interdicțiilor de reproducere a textelor ș.a.m.d., o serie de fragmente care mi-au reținut gândurile suficient de mult încât să doresc să le împărtășesc și altora:

„Am început să percep culori dincolo de fiecare cuvânt. /…/ ..cât de limitate sunt de fapt cuvintele. /…/ ..cuvinte, care se pierd imediat ce sunt rostite. Și care cuprind în același timp clipa și eternitatea.”

„Japoneza mi se pare cu adevărat o limbă surprinzătoare. /…/ limba asta îți pătrunde adânc în suflet.”

„Drumul de întoarcere mi se pare întotdeauna oarecum stânjenitor. Și trist.”

„Emana numai culori închise și era strivită de o existență pe care nici măcar ea nu o putea controla.”

„Oare cum o fi să trăiești într-o altă țară decât cea în care te-ai născut și ai crecsut? /…/ Oare te dizolvi în peisaj, ca orice alt personaj din povestea de acolo, sau rămâi mereu în suflet cu dorința de a te întoarce?”

„- Sincer, nu cred că ești făcută pentru traduceri. Nu ți se potrivesc.

– Știu asta, dar … de ce? Pentru că nu sunt îndeajuns de atentă la detalii?

– Cum să-ți spun… Nu că ești slabă, ești doar prea amabilă. Te lași prinsă de text de fiecare dată, nu-i așa?

/…/

– Dacă te implici prea mult într-o carte, e greu să o traduci.”

„Probabil trebuie să îți folosești puținc orpul ca să îți poți relaxa mintea… Evident, se prea poate ca doar eu să gândesc așa. Acum, am ajuns să îmi doresc o lume diferită și de lumea din ceea ce trtaduc, și de realitate. O lume fără nici o poveste.”

„Eu nu înțeleg deloc Japonia, e atâta ordine aici, binele și răul sunt aceleași concepte pentru toată lumea… Tuturor le pasă ce gândesc ceilalți despre ei, și totuși, întâlnești o grămadă de perverși prin trenuri, iar în clipa următoare dai peste o bătrânică atât de amabilă încât te înspăimântă și te face să plângi.”

„..trecuse încă o zi în care participasem și eu la existența speciei umane..”

NP Banana Yoshimoto

Cartea are în prezent cel mai bun preț pe site-ul Elefant, respectiv 10 Lei. Mai ieftin decât un pachet de țigări!

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/n-p-9842.html

Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

Revelație încântătoare

Mereu am simțit că omul, în imensitatea universului și împotriva timpului e insignifiant. Am fost convinsă că nu contăm nici cât negru sub unghie în marea ecuație a lumii.

Dar, după ce am avut ocazia să înot timp de o oră absolut singură într-o piscină frumos amenajată în Tg Mureș, m-am convins de contrariu. 59 kg care imprimă o mișcare minoră (pentru că înotam cât mai lent, mai potolit) unei cantități de peste 300 tone de apă este dovada incontestabilă a faptului că omul contează. În raportul de orice natură cu restul, omul are o influență de un fel ori de altul. Existăm activ, chiar și atunci când doar ne naștem și rămânem adăugați aparent inutil pe scoarța Terrei. Faptul că existăm are repercusiuni. Prin faptul că ne ocupăm locul în lume, dislocăm o masă, creăm o unduire a materiei, punem reverberații și replici în mișcare și… suntem brusc importanți. Cel puțin în aceeași măsură în care mărul care pică din pom și, neridicat de nimeni, influențează solul pe care a ajuns ori în care o libelulă mișcă frunza de păpuriș pe care a poposit…

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg

Sibiu Book Fest(ival)

Am plecat să căutăm un prieten. Un prieten al cărui telefon refuza să ne ajute în căutări. Știam că e în centrul orașului, la Book Fest, căutând un volum pentru sărbătorita la a cărei petrecere urma să mergem împreună.

Bucuroși că am avut cel mai bun pretext ca să ne plimbăm printre cărți nou-apărute, printre curioși și printre cuvinte, ne-am îndreptat hotărâți către primul cort de interes.

Nu am ajuns însă la raftul de cărți, pentru că tocul meu drept s-a blocat între două pietre cubice ale Pieței Mari și am fost nevoită să mă lupt câteva minute cu rezistentele blocuri de piatră pentru a-mi recupera mai întâi pantoful, apoi flecul și a meșteri improvizat pentru reasamblarea încălțării afectate de episod. Cu pași șovăiți și o puternică jenă răzbătând din obraji (în pofida pudrei pe care mă străduisem să o arborez cu eleganță), am făcut o incursiune în toate editurile dragi mie, apoi mici popasuri la cele de domeniul ineditului personal, revenind apoi la editurile de care îmi era foarte greu să mă despart.

Am sesizat că majoritatea expozanților s-au prezentat cu cele mai noi apariții ori cu cele mai bine vândute publicații, ceea ce nu m-a încântat neapărat. Cu toate acestea, am ajuns (ca de obicei) în postura ingrată de a îmi impune o selecție – frustrantă, extrem de frustrantă – astfel încât să mă încadrez într-un buget .. de criză.

Am aflat între timp (pentru că lanțul prietenilor este lung și verigile se leagă între ele, chiar și în absența mijloacelor moderne de comunicare) că prietenul nostru ajunsese acasă și ne aștepta „la domiciliu”, fiind astfel nevoiți să scurtăm brusc periplul tentațiilor literare. Nu am plecat din Piață înainte de a găsi Căsuța de Lectură (minibiblioteca stradală amplasată de curând în centrul orașului), de a zâmbi drăgăstos cărților găzduite în rafturile de lemn și nu înainte de a saluta cu respect manifestanții anti-corporatiști care se grupau și își pregăteau „armele de luptă” pentru protestele de la ora 7. Când deja ne luam zborul, în pași tot mai puțin apăsați și în manieră tot mai zgribulită (din cauza vântului), am primit și fluturași și documentație despre ce presupune proiectul de la Roșia Montană.

Cumva, sângele meu a simțit o înfiorare plăcută la ideea asocierii culturii cu susținătorii naturii – un patrimoniu real care reprezintă tot ceea ce trebuie păstrat și ocrotit în timp: omul în mediul său, ființa luptând pentru lumea în care viețuiește prin cele mai de seamă ustensile ale sale: cuvintele și ideile.

Image Detalii tehnice :

http://www.cultura.sibiu.ro/cal_main/event/1194/

https://www.facebook.com/bookfestivalsibiu

Dând iama prin cuvinte

Profesorii de limbi străine, dacă nu sunt anoști și slab pregătiți, sunt cele mai spectaculoase personaje ale unei instituții de învățământ.

Ei pășesc în mai multe universuri și vin cu povești multiple pe care le pot descrie în extrem de multe feluri, pot găsi zeci de sinonime și pot asimila o lume alteia, pot înscrie noi universuri pornind de la un singur cuvânt.

În momentul în care profesoara ta de limba franceză se plimbă mereu rigidă prin sala de curs și are aproape întotdeauna o eșarfă aruncată aparent în fugă dar în realitate bine studiat și atent echilibrată pe un umăr (spre deosebire de fularele înfășurate în jurul gâtului ca orice pui de găină zgribulit de bătaia vântului), asociezi toate franțuzoaicele cu acest mod de purtare a propriei persoane prin societate: cu aparența unei lejerități înnăscute, se cultivă o imagine impecabilă, accesorizată la mare artă și pus în valoare de un mers semeț, de o postură corectă și demnă.

Dacă profesorul de studii irlandeze poartă niște pulovere de lână roase pe la colțuri, fără o altă haină de corp și are mereu pantalonii agățați de lanțul bicicletei, respectiv cu tivul mânjit de ulei și cu țesătura suferindă, vei considera mereu că irlandezii sunt niște oameni ce nu pun preț pe îmbrăcăminte dar care, cu picioarele încolăcite sub ei, șezând pe cursuri prin holurile facultății, sunt dornici oricând de o discuție cu oricine. 

Dacă profa de engleză alternează ținute extrem de elegante cu cele lejere, chiar sport și oscilează de la teniși roșii la rochițe de seară în miezul zilei, vei considera mereu că Marea Britanie și America sunt locurile unde omul se poate simți cel mai simplu în largul său fiindcă în funcție de starea de spirit și de evenimentele zilei, își poate contura o imagine și o ținută inconsecventă – adică aidoma emoționalului uman, care suferă atâtea scurt-circuitări într-o zi încât îi e greu să parcurgă stările de peste zi pentru a le sintetiza într-un singur, ultim gând.

Profesorii de limbi străine sunt magicieni ce privesc mai multe lumi odată și înțeleg mai multe mentalități, sunt un soi de antropologi ce-și bazează analizele pe cuvinte.

Ei suprapun mitologii, convoacă oricând un proverb care să le sprijine teoriile și au oricând diverse națiuni care să le susțină concluziile. Profesorii de limbi străine au în buzunare chei invizibile cu care pătrund în Narnii nebănuite – ei au acces la alte dimensiuni ale omenirii. Pot gândi într-o altă limbă decât cea maternă, se pot dedubla, pot crea și pot facilita moduri de a aduce mai aproape culturi diferite. Ei ajută la filtrarea necunoscutului. Ei înțeleg altfel lumea, mai complex, multi-lingvistic și astfel devin SUPRAoameni fiindcă prin cuvinte îți desenează pe foaia albă a auzului o altă zonă a Pământului.

ImageImage source : http://goo.gl/N7y94V

 

Irealul realității

Iubirea e cea care îți dă puterea de a trăi cu cel iubit extrem de departe de realitatea în care tu stai strâns lipită de el. Realul lumii tale de îndrăgostit e atât de frumos și de departe de concret pentru că acel cuget emoționat te poartă prin decoruri romantice ori sălbatice, printre cuvinte pe care cel iubit nu le va pronunța vreodată (dar pe care tânjești să le auzi), prin locuri pe care nu le veți vizita vreodată mână în mână, prin păduri în care nu veți alerga niciodată unul după celălalt.

Iubirea este cea care îți dă forța de a te uita cu drag la o mână care nu te-a mângâiat niciodată acolo unde ți-ar fi plăcut, dar despre care tu știi că ar putea oricând să o facă. Atingerea în sine devine secundară – potențiala atingere este cea care te înfioară, care te face să visezi și să ajungi cu imaginile atât de departe încât în cele din urmă nu mai știi cum să te întorci în brațele care te țineau pe canapeaua roasă de timp a sufrageriei.

Iubirea este cea care îți deschide accesul către ubicuitate: ești acolo, în brațele lui, dar ești și acolo în vârful muntelui, alături de el (cel căruia nu-i place efortul fizic), ești și acolo pe pista cursei de Formula 1 (pentru că știi că el își dorește un astfel de împreună) … și  … într-o clipită ai suprapus zeci de imagini ale viitorului posibil cu senzațiile prezentului. 

Realul devine mai șarmant pentru că reușești să-i suprapui toate dorințele, planurile și speranțele conturate de sufletul îndrăgostit…

Image

Image source : http://goo.gl/3R57my