Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Versuri ULTIMA LICORNA

Pentru ca traducerea cartii lui Peter Beagle in limba romana mi se pare ca innobileaza textul original (da, am citit si varianta in engleza), prefer sa redau in limba noastra stramoseasca o serie de versuri dintre cele cu care e presarat romanul:

Ce-i cules va creste iarasi

Mai traieste ce-i rapus,

Ce-i furat va mai ramane –

Ce s-a dus, s-a dus.

 

Ce-i nascut din mare seaca,

Frumusetea a apus.

Si ce dai iti arde palme – 

Ce s-a dus, s-a dus.

 

Ce-a fost ‘nalt cade-n ruina,

Ce-a fost spus este nespus,

Ce e drept nu stie nimeni –

Ce s-a dus, s-a dus.

 

Ultima licorna ~ Peter Beagle..

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”

Rivala lunii, umbra licornei

Cred că e ultima noapte cu lună plină din august. Așa simt eu. Mâine luna va părea plină, dar va fi puțin ciuntită. Discul ei va fi mușcat de un dragon invizibil.

Astăzi am ales ca partenerul colindării să-mi fie luna. Am alergat lent, extrem de lent, alegând mereu străzile pe care luna putea să-mi rămână în partea stângă. O priveam adesea, peste umărul stâng. Așa cum privești un coleg pe pista de alergare sau un iubit în plimbarea prin parc. Ne zâmbeam. Luna a fost încântată. Nu a mai alergat niciodată cu nimeni. Păstram ritmul. Era mereu acolo.

Umbra mi se lungea subțire și vagă spre dreapta mea. Ca și când propria imagine mă îngâna nemulțumită că nu-mi sunt mie suficientă. M-a amuzat tentativa umbrei mele de a-mi sta mereu puțin înainte, de a se asigura că o reperez, de a mă urmări devansat. Un soi de concurență cu discul argintiu, silențios și departe.

Priveam înapoi către lună. Umărul meu stâng se pierdea în întuneric și percepeam tot mai acut marginile lunii, desenele profilului ei, prezența ei pe cerul fără stele și fără nori. Mi-am dat seama că acest profil mă va urmări în continuare, o lună întreagă, până la următoarea întâlnire completă, deplină, perfectă.

Nu mi-am dat seama în schimb când am ajuns din nou acasă. Acasă era lumină multă, dureros de multă pentru ochii mei deja obișnuiți cu semiobscuritatea. Acasă mă aștepta un vechi partener, acela mâinile pline de dragoste, atât de pline încât uneori mâna mea aluneca printre degetele prea îndrăgostite. Acasă se schimbase un miros. Totul parcă devenise un pic mai verde. Mai bun pentru mine. Mai liniștit. Acasă mi-am dezbrăcat camuflajul și mi-am regăsit trecutul.

 

Image source : http://farm5.staticflickr.com/4037/4453621859_5ecb5b8242_o.jpg

unicorn shadow

Intervenția licornei

Încă o noapte cu lună plină. Am început seara cu o cafea, acel lichid aromat, gustos fie cald fie rece, acea bunătate care încântă simțurile oricărui muritor, pentru că știam că noaptea va fi lungă până voi putea adormi și am încercat să o abordez ca și cei din jurul meu.

După ce am băut cafeaua cu lapte și am salutat băieții din casa care mă găzuiește în această existență, am îmbrăcat mult alb și am plecat într-o nouă cutreierare fără limită de timp.

Am schimbat și iar schimbat drumul pentru a evita toți oamenii – bărbați întârziați ce ieșeau grăbiți din mașini, cu brațele încărcate de plase, cadouri, cutii și alimente; tineri care stăteau în povești și săruturi la colțuri de stradă și alcoolici înțepeniți lângă alimentarele închise.

Am găsit cele mai puțin populate străduțe și le-am alergat înainte și înapoi, ținându-mi privirea fixă pe discul lunii. Nuanțată frumos, nu așa de albă precum mă așteptam, mă chema în continuare, nu cu entuziasm, ci pe ton de provocare. Am rămas pe pământ, nu am mai căutat văzduhul de data aceasta. M-am strecurat printre plante de porumb, m-am înghesuit printre mașini fierbinți, recent oprite și garduri de sârmă. Am stat aproape de corcodușul de unde îmi aducea Omul corcodușe verzi și am inspirat profund. Am simțit uscăciunea din jur arzându-mi nările. Praful din aer era și el încins și molcom. Dinspre case și parcări se distingeau valuri de căldură și aproape toate geamurile erau deschise, ca să înghită cât mai mult din răceala împinsă de lună către scoarța pământului.

Mi-am scuturat cornul de sub coama scurtă și am murmurat o rugă stinsă. Am cerut apă. Ploaie pentru oameni, plante și pământ. Am cerut răcoare pentru cei prea puțin obișnuiți cu arșița. Am cerut pauză pentru toropeala ultimelor zile și am încheiat bătând încetișor din copită.

Noaptea s-a lungit cu greu peste gândurile mele și a durat mult până mi-am amintit cum se poate adormi cu capul înțesat de imaginile posibilului. Dimineața m-a trezit cu o răpăială aparte, cu miros de apă curgând cadențat. M-am trezit zâmbind și am mulțumit pentru împlinirea cerinței nocturne.

uni_rain_sml

Image source : http://piecesofmyheart.org/Graphics/unicorns/uni_rain_sml.jpg

 

Zborul licornei

S-a înserat. E lună plină. De data aceasta nu am mai vrut camuflaj.

Luna arginitie mi-a amintit de libertate, de mine, de argintul viu ce curge în venele mele transformate. Am stat cu pisicile tigrate în curte. Le-am povestit susurat despre viața mea dinainte, le-am descris pădurile mele și puii de vulpe și le-am spus despre mirosul mușchiului și al frunzelor din codru. Le-am povestit despre frunzele brune care sub copitele mele nu foșnesc și le-am descris cu ochii închiși lumina albă din lacul cu nuferi unde se oglindea o altă lună plină, aceeași, dar totuși .. alta în sufletul meu.

Am așteptat alături de felinele relaxate dar în permanentă alertă până s-a întunecat suficient de mult încât să nu se mai audă zgomotele oamenilor, încât să ne asurzească greierii și să simțim parfumul din aer al reginei nopții. Am așteptat până au apărut alte pisici în curte, până am zărit stelele mai luminoase decât ferestrele din sat.

M-am ridicat, am zâmbit, am salutat pisicile și am sărit pe acoperișul magaziei. De acolo am început să alerg, cu coama în vânt, cu cornul reflectând lumina lunii, peste țigle, peste acoperișe, peste scânduri de lemn și hornuri stinse. Am alergat și am râs, am urcat și m-am avântat cât am putut de mult spre luna tot mai aproape și mai albă. Am închis ochii și mi-am imaginat că pășesc pe stele, că mă împing norii în sus, către văzduhul nevăzut. Și când am simțit că mă cuprinde un val de aer rece și necunoscut, am deschis din nou ochii și am privit în jur. Eram sus, prea sus, pentru a mai putea fi văzută, prea sus pentru ca luna să-mi permită să rămân acolo. M-am oprit. Pentru o clipă doar, m-am oprit, nu pentru a privi înapoi, ci înainte. M-am oprit ca să ascult cerul. Luna e mută. Mereu mută. S-a obișnuit să asculte în tăcere rugile și visele oamenilor, să vegheze asupra animalelor și să reflecte doar ceea ce există. Este ca o umbră care luminează prin puterea celor din afară, dar atât de încărcată de suferințele omenești, de visele neîmplinite și de dorințe, încât nu mai poate găsi cuvinte ca să exprime tot ce-a acumulat în sine în atâtea și atâtea sute de ani.

E bătrână luna. Aproape la fel de bătrână ca mine.

Ea însă nu a fost niciodată nevoită să poarte o mască. A fost suficient să învețe tăcerea. A învățat întâi răbdarea. Apoi tăcerea. Eu nu am reușit să le învăț pe deplin nici acum. Trupul meu freamătă de o nerăbdare continuă și liniștea mea e un țipăt asurzitor!

Am mai închis ochii. Încă o dată. Am simțit un vârtej, un hău care mă cuprinde și mă amețește. Am tras aer în piept și am deschis ochii. Eram în coroana unui copac, în corcodușul de lângă bancă. În corcoduș nu mai atârnă nici fructele verzi acrișoare din primăvară, nici cele galbene și zemoase de acum o lună. Copacul e liniștit. Nu-l mai trage nimeni de crengi și de frunze. Nu mai urlă copiii pe bancă și nu-l mai vânează adulții pofticioși.

Îi mulțumesc lunii pentru că m-a primit atât de aproape de ea și pornesc agale spre casă, lăsând în urmă toate amintirile mele verzi și argintii, toate culorile naturii care noaptea sunt întunecate dar vii. În poartă mă întâmpină pisicile. Nu miaună după cum le este obiceiul. Se uită doar și pășesc în paralel cu mine.

Îmi întind cornul către motanul de pripas și îl rog să se vindece repede, să nu se mai lupte cu pisoii vagabonzi și să aibă grijă de frumoasa felină care îl așteaptă pe prima treaptă a casei.

7 trepte cu 7 uși

se perindă pisici în urcuș.

7 trepte și 7 zăvoare

licorna își amintește că știe să zboare.

7 șoapte pe 7 trepte

Zeul viața să ne-o îndrepte!

 

http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlightImage source : http://www.deviantart.com/?qh=&section=&global=1&q=silver+moonlight

 

Chestiune de dicționar

Vorbitorii de engleză nu au recunoscut de prima dată licornele. Le consideră cai cu un corn în frunte, dacă îi întrebi ce este un unicorn. Nu fac diferența între licorne și unicorni. Pentru că nu și-au dat seama de adevărata lor ființă, au denumit generic UNICORNS fără să știe cu precizie la ce se referă. Au scris cărți despre licorne și unicorni, dar e necesară o limbă mai riguroasă ca să poată fi distinse licornele de unicorni. Limba română e o limbă ideală din acest punct de vedere. Dar românii nu prea recunosc de fapt nici licornele, nici unicornii. Poate că doar pe vremuri, când domnițele adormeau în poala lor licornele și unicornii erau captivi în spuma mării au știut că deși aceeași familie, suntem diferiți..