Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg

Sâmbăta

E sâmbătă. O zi pe care fiul meu nu știe s-o asocieze conceptului de weekend, acesta din urmă lipsindu-i (firește) cu desăvârșire. Este la fel de matinal, uneori chiar mai matinal decât de obicei, debordează de energie și de dorința de a face, de a începe direct cu acțiune de la prima dezlipire a pleoapelor grele de somn. Ne supunem ritmului impus, cu oarecare bombăneli și insistențe cum că ar fi necesară o cafea înainte de a ieși în curte doar în pijama, dar suntem cu nonșalanță ignorați și readuși cu picioarele pe pământ: de odihnit, trebuia să vă odihniți aseară după ce m-am culcat eu!

Pentru că am un soț iubitor, îmi permit un răsfăț aparte și rămân singură cu cana de cafea din care se ițește o coamă de frișcă pudrată cu scorțișoară, iar „băieții” pornesc la o scurtă plimbare pe ulițele satului. Știu că se vor întoarce repede – e frig și umed și pustiu, deci nu vor lungi plimbarea. Știu că trebuie să savurez cele 10 minute de pustietate a casei cum pot mai bine. 

Mă așez, pun cartea pe care urmează să încep s-o citesc alături și sorb lent din cafeaua aromată. Îmi amintesc de sâmbetele extraordinare ale studenției. Mă trezeam pur și simplu fiindcă nu mai puteam dormi. Mă trezeam veselă, cu gânduri mari sau fără gânduri, în funcție de anotimp, de iubirile trăite, de concertele văzute, de referatele pe care le aveam de pregătit. Mă trezeam singură sau cu o prietenă în cameră, cu un iubit ori cu o carte pe noptieră. Și întotdeauna cu radio-ul pornit în surdină. 

Zâmbesc. În anii studenției nu beam cafea. Nu știam cât e de gustoasă, de îmbietoare. O miroseam uneori prin casele prietenelor ori prin baruri. Mirosul, aroma aceea caldă a boabelor de cafea m-a atras dintotdeauna. 

Puteam lenevi oricât. Dar, de obicei nu lâncezeam. Nu-mi permiteam acest lux când fiecare sâmbătă aducea o plimbare pe Cetățuie, o întâlnire, o lectură nouă, o excursie, o vizită surpriză acasă, o lungă poveste cu prietena rămasă peste noapte, o încercare din start ratată de a găti.. 

Acele zile de sâmbătă când dimineața era încărcată de promisiuni și de vise. Senzația de libertate. Care, într-adevăr, de multe ori era doar o senzație. Dar senzația aceea îți fermeca într-un mod aparte întreaga existență. 

ImageImage source :

http://www.definingelegance.com/dallas-saunders-quiet-promise.html

 

Tu cu tine

După o viață împreună, începi să te simți vinovat atunci când îți este foarte bine și singur. Nu preferi neapărat singur, dar îți umpli timpul atât de inspirat, de mult, încât preaplinul personal nu lasă loc dorului de celălalt să se înfiripe.

Sunt ciudate acele seri care îți rămân doar ție. Egoismul e la el acasă – nu trebuie să împarți nici un minut, nu trebuie să suprapui nimic și gândul că poți face ce dorești când dorești îți readuce în prim-plan acea libertate care nici nu percepi că-ți lipsește în restul timpului.

Întâlnirea unor voințe

Fiul meu are doi ani. Toți cei care îl văd în primă fază îl consideră fetiță. Ne plimbăm în aceleași zone, vedem de regulă aceiași oameni, cam aceiași copii, practic refacem zilnic de câteva ori traseul de plimbare prin satul unde locuim: dăm ocol unui dreptunghi de stradă, ne oprim la intervale să privim mașinile care vin și trec, oamenii care coboară ori urcă și bagajele pe care le îndeasă ori le extrag din mașini, camioane, dubițe sau tractoare. E jenant de multe ori să îi stau alături când el urmărește insistent fiecare mișcare a celor din jur. Încerc să-l persuadez la continuarea plimbării dar destul de rar reușesc să scurtez o oprire.

Dimineață ne-am întâlnit cu un bunic ce-și plimba nepotul, care, am aflat de-a lungul discuției inițiate de bunic, avea 1 an și 7 luni. Niciodată n-o să înțeleg de ce consideră câte un necunoscut că mă interesează vârsta copilului pe care mi-l prezintă, mai ales atunci când șansele de a ne revedea sunt minime și mai ales atunci când eu nu am nici un interes vădit pentru continuarea dialogului la care sunt provocată, răspunzând cu reticență întrebărilor. Nu am aflat cum se numește copilul, dar în schimb m-a orpiliat obsesia bunicului de a da instrucțiuni băiatului respectiv. Cred că i-a repetat de 70 ori în 10 minute „Du-te și dă mâna cu fetița.” Era mai mult decât evident că nu avea nici cea mai mică intenție să dea mâna cu fiul meu, care la rândul său își retrage membrele superioare într-o carapace invizibilă atunci când cineva încearcă să îl atingă. Am avut o singură tentativă de a devia discuția, intervenind cu un scurt „Nu prea are cu cine da mâna, copilul meu nu va sta să fie atins.” Nu am fost nici apostrofată pentru replică dar nici luată în seamă, obsesia vocală s-a prelungit încă multe minute.

La fiecare apropiere a băiatului respectiv, Arthur al meu cobora de pe mașinuță, invitând copilul necunoscut să ia loc pe mașinuță, cu interjecții expresive și lovind ușor șezutul mașinuței cu pălmuța dreaptă, arătându-i acestuia că îi lasă mașina să se joace. Bunicul revenea „Du-te dă mâna cu fetița!”, iar băiatul fugea către curtea cu găini a vecinilor de pe colț, unde se pare că era fascinat de un cocoș colorat, căruia îi explica pasionat … ceva – un ceva extrem de important, fiind implicate și gesturi și vocale și țipete vesele.

Bunicul era firește extrem de mândru de nepot, iar ca să ne demonstreze și nouă ce flăcău vrednic îngrijește el, ne-a făcut o demonstrație:

– Arată câți ani ai tu, ia să vedem.

– U! ( Băiatul ridică un arătător în sus și primește laude că într-adevăr are 1 an )

– Na, acum, du-te și fă-i aia-aia la fetiță.

– Aaaa. ( Băiatul plin de salivă pe bărbie și cu un tricou relativ murdar se apropie de fiul meu, privesc oripilată scena și încerc să nu fac grimase nepoliticoase când o mână mică și cleioasă îi mângâie razant părul )

Arthur se uită la mine și mă ia de mână. Îl ajut să coboare iar de pe mașinuță și o oferă din nou, ca pe o ofrandă unui zeu anonim. Bunicul intră în vorbă de data aceasta direct cu odrasla mea:

– Da nu-ți fie frică, fetițo, că nu-ți face nimic băiatul meu.

Îi explic individului care a îmbătrânit degeaba că fiul meu încearcă să-l invite pe băiatul deștept foc să se joace cu mașinuța; că nu îi e frică, ci pur și simplu îi face loc la volan și-i arată unde e claxonul.

Bunicul mă consolează protector:

– Da are și el mașinuță acasă.

Renunț să mai dau replică și la această ilustră lămurire și mă prefac foarte interesată de direcția de mers a unei mașini din depărtare.

Cu prima ocazie pe care o prind (noroc cu găinile vecinei și cu cocoșul cel moțat) îmi îndrum copilul către casă, îi șoptesc că acel băiat nu vrea să se joace cu el și nici cu mașinuța lui, că doar se plimbă și că noi mergem să ne spălăm mâinile acasă. Am fost exagerat de rea și am momit copilul din dotare cu cheile casei, care știam că-l vor atrage prin perspectiva promisiunii controlului: va deschide el ușa și va fi foarte încântat că a fost elementul decisiv. Ca să nu imprim copilului propria aroganță, îi recomand să salute copilul și să-i facă cu mâna. Arthur se execută docil, vag nedumerit și pedalează agale către casă, întorcându-se uneori să verifice dacă nu cumva îl urmează băiatul isteț.

Aud în spate bunicul dând explicații nesolicitate nepotului:

– Vezi, fetița merge acasă că e cald, hai că mergem și noi că vine soarele pe noi.

Sigur că această istorie nu are nimic spectaculos, nu șochează și nu revoluționează soarta omenirii, dar eu tot nu pot să înțeleg de ce adulții simt nevoia să etaleze talentele copiilor atunci când aceștia ar trebui lăsați să interacționeze de bună-voie, să aleagă ei însiși subiectele de discuție și gesturile și să facă ori nu primul pas către celălalt. De ce să împingi de la spate copilul să dea mâna, să pupe ori să ia în brațe un alt copil?! Lasă-i să se manifeste singuri, studiază-ți odrasala și conștientizează care îi sunt calitățile și meritele fără să încerci să i le evidențiezi. Totodată, nu mai asasina copilul la nivel acustic repetând la infinit aceeași frază, același sfat ori aceeași remarcă. De ce insistă unii oameni – presupuși maturi – cu o idee ce le-a venit doar lor, pe care e limpede că respectivul copil în cauză nu o agreează?! Lasă-le copiilor puțină libertate. Libertate de exprimare, de gândire și de manifestare față de restul lumii. Nu sunt roboței teleghidați care împlinesc dorințe, ci personalități cu zile bune și zile proaste, cu toane și stări de spirit la fel ca noi.

a avea sau a nu avea copii

Am încercat să mă gândesc cum poți convinge un prieten că nu este un dezastru să ai un copil, că nu este cea mai gravă întâmplare din viața unui cuplu să apară un omuleț care să le încurce firele existenței și să le rescrie programul zilnic.

Mi-am amintit că nici eu nu mi-am dorit copii aproape 30 ani, că nici atunci când am ales să las în mâna Zeului creșterea ori stagnarea familiei noastre micuțe, nu eram convinsă că îmi doresc un copil. De fapt, eram ferm convinsă că nu-mi doresc. Fac parte dintre cei care nu-și găsesc realizarea personală a ființei într-o altă persoană, fie ea și propriul copil și nici nu cred că ducând seminția mai departe reușim să cucerim un dram de nemurire.  Am ales să mă încred în forța Marelui Anonim și am spus răspicat că dacă El consideră că e bine să am un copil, că m-aș descurca să-l educ cum se cuvine și că am posibilitatea de a-i oferi viața pe care o merită, atunci îl primesc în existența mea cu drag. Se pare că Zeul a considerat oportun să-mi deslușească marea taină a omenirii, procreația. 🙂 Am înțeles în timp că oricât de speriat ești de ideea de a avea grijă de o mică ființă incapabilă să se exprime ori să se manifeste inteligibil, în cele 9 luni de sarcină dispui de suficient timp pentru a parcurge toate stările de spirit, toate temerile paroxistice de necunoscut, de povara responsabilității celei noi, de a le depăsi și de a te lăsa acaparat de acea liniște a anticipării, de bucuria noutății și de fascinația fenomenului în sine. Cele 9 luni (chiar și 7 sunt destule!!) îți fac cunoscute toate gândurile posibile și imposibile legate de ce înseamnă să devii părinte dar îți înghesuie pe nesimțite și sentimentul bun care se formează în sufletul ce devine pregătit să întâmpine odrasla.

Rememorând propria mea anxietate referitoare la maternitate și la privarea de libertate pe care știam că o aduce un copil într-o familie, mi-am dat seama că nu ai cum să convingi un alt adult că a avea un copil este o binecuvântare, o experiență pe care nu o poți descrie în amănunt, ale cărei ramificații sunt atât de alambicate și contorsionate încât nu le poți indica pe toate. Singura explicație pe care am reușit să o verbalizez drept contra-argument față de repulsia respectivului amic a fost asigurarea că trăirile emoționale compensează tot deranjul pe care îl creează copilul. Doar atât am fost capabilă să explic: că genul de iubire, mândrie, încântare și prosteală care te cuprinde treptat în privința propriului copil ține în permanență echilibrată balanța neajunsurilor. Dragostea pe care o ai față de omulețul ce te trezește mereu prea devreme, te lovește cu jucării, îți impune să fii acasă la anumite ore, te privează de chefuri cu prietenii ori te convinge să-l plimbi iarna cu mașina doar pentru că așa doarme el cel mai bine este o trăire inexplicabilă, fantastic de potentă, care îți dă forța și dorința sinceră de a te sacrifica cu zâmbetul pe buze ca să-i satisfaci micuțului tiran cele mai egoiste pretenții, cele mai banale plăceri.

Eu si Marea

Marea iti da cea mai puternica senzatie de evadare.’ mi-a spus cineva odata..

Pe mine marea ma fascineaza, osciland purtata de valurile ei intre beatitudinea de a o respira si furia de a-i vedea esenta: sedimenteaza maniacal victime inghitite dupa bunul plac, aglomereaza resturi printre vietati ce traiesc cu iluzia libertatii, aduna cioburi de trecut si pe toate le afunda in straturi unele peste altele recreand la infinit fundatia unui viitor la fel de incert. Imi este greu sa o iubesc, imi repugna prin asemanarea cu omul, imi displace prin distanta pe care mi-o impune, insa mi-e imposibil sa o ignor sau sa o uit.