O clipă de meditație întru restabilirea echilibrului

Până ajung să relateze despre plecarea iubitului, moartea sa ori momentul în care a preferat o alta, femeile care vorbesc despre „bărbatul vieții lor”, despre „iubirea iubirilor” capătă o vervă aparte descriind începuturile relației; se luminează și se îmbujorează când enumeră dovezile de amor primite din partea eroului, devin mai jucăușe și mai zâmbitoare, au clipe neașteptate de înviorare subită și totală provocare de amintiri.

Așteaptă confirmări că acele acte, cuvinte și întâmplări alese spre destănuire au fost într-adevăr dovezi ale unei iubiri aparte, ale faptului că cineva odată le-a iubit exact așa cum trebuia. Cred că uneori femeile își echivalează valoarea prin prisma bărbaților care le-au împrumutat sentimente prețioase. Simt lauda de sine, infatuarea și mândria din vocea unei amice în timp ce afirmă „Pe mine m-a iubit un preot!” ca și când profesia individului care i-a înrobit inima și i-a schimbat definitiv percepția asupra ideii de cuplu ar avea capacitatea de a înnobila actul de iubire, ar ridica relația mai presus de toate celelalte ale trecutului. Se produce instantaneu o dulce regrupare a amintirilor astfel ierarhizate. Dacă în schimb, individul a avut o poziție mai modestă, se distinge o vagă notă de umilință și se adoptă imediat atitudinea defensivă „Nu era decât șofer, dar ca bărbat era deosebit..”. Meritele din afara sferei profesionale încep să curgă feroce pe un șipot de laudă acerbă menită să-l ridice pe respectiv în ochii audienței; personajul feminin perorând din ce în ce mai rapid și mai cu patos, neacordându-și răgazul să termine un cuvânt din dorința de a introduce pe făgaș un nou epitet ori comportament demonstrativ-exemplar.

Cred că nimic nu e de condamnat – după ce epuizăm, desigur, toate ironiile automate – fiindcă tot ceea ce transmite această abordare a trecutului nu denotă decât că ne raportăm la propria persoană în funcție de cei/cele care ne-au iubit, care ne-au modelat destinul. Faptul că orgoliul de sine crește exponențial dacă cel care ne-a acordat timp din viața proprie este „om de vază” nu spune decât că relaționarea este de tip direct proporțional.

Din același motiv eșecurile sunt profund și iremediabil dureroase. „Dacă nici măcar frizerul nu a putut să-mi rămână fidel, cu siguranță greșesc eu undeva.” În loc să ne asumăm greșeala alegerii partenerului, asimilăm toate relațiile ratate cu o deviație bizară a propriei ființe care șoptește obsesiv „Greșesc undeva, e numai vina mea.” E limpede că dezechilibrul provine din exagerarea unei singure direcții de analiză.

Poate totul ar fi mai simplu dacă nu am fi predispuși la dramatizare. Dacă nu am avea tendința înnăscută – cel puțin noi, latinii – să exacerbăm permanent. În orice sens. În toate sensurile.

fair-balance

Image source : http://goo.gl/FfQHdy

 

Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

Constatare

Când ești furios, nedreptățit, în defensivă sau foarte mândru te referi la copilul tău cu „fiul meu” sau „fiica mea”.

Când ești trist, copilul îți suferă și atunci când ești drăgăstos, copilul este desemnat prin diminutive, prin vorbe de alint sau prin sintagme înduioșătoare gen „puiul de om”. 

Ciudat cum suferința și iubirea tind să aducă la suprafață aceleași cuvinte, ca și când o unică și constantă coardă sufletească ar percepe ambele atingeri.

ImageImage source : http://goo.gl/S829Ip

 

Irealul realității

Iubirea e cea care îți dă puterea de a trăi cu cel iubit extrem de departe de realitatea în care tu stai strâns lipită de el. Realul lumii tale de îndrăgostit e atât de frumos și de departe de concret pentru că acel cuget emoționat te poartă prin decoruri romantice ori sălbatice, printre cuvinte pe care cel iubit nu le va pronunța vreodată (dar pe care tânjești să le auzi), prin locuri pe care nu le veți vizita vreodată mână în mână, prin păduri în care nu veți alerga niciodată unul după celălalt.

Iubirea este cea care îți dă forța de a te uita cu drag la o mână care nu te-a mângâiat niciodată acolo unde ți-ar fi plăcut, dar despre care tu știi că ar putea oricând să o facă. Atingerea în sine devine secundară – potențiala atingere este cea care te înfioară, care te face să visezi și să ajungi cu imaginile atât de departe încât în cele din urmă nu mai știi cum să te întorci în brațele care te țineau pe canapeaua roasă de timp a sufrageriei.

Iubirea este cea care îți deschide accesul către ubicuitate: ești acolo, în brațele lui, dar ești și acolo în vârful muntelui, alături de el (cel căruia nu-i place efortul fizic), ești și acolo pe pista cursei de Formula 1 (pentru că știi că el își dorește un astfel de împreună) … și  … într-o clipită ai suprapus zeci de imagini ale viitorului posibil cu senzațiile prezentului. 

Realul devine mai șarmant pentru că reușești să-i suprapui toate dorințele, planurile și speranțele conturate de sufletul îndrăgostit…

Image

Image source : http://goo.gl/3R57my

Recenzie modestă a romanului DELICATEȚE

Am citit, aproape dintr-o răsuflare (cum spun britanicii, in one sitting) cartea lui David Foenkinos, Delicatețe. Titlul e extrem de bine ales. Nu reprezintă doar esența personajelor principale, dar și modul de a scrie a autorului, precum și tonalitatea întregului roman de 197 pagini și 117 capitole.

Cartea a fost publicată de Editura Nemira în colecția Damen Tango dar eu sugerez să o citească și cât mai mulți bărbați fiindcă ar avea ce învăța despre cum să abordeze ori să nu abordeze o femeie pe stradă și în viață dar și despre cum trebuie privite viața în doi și jocul seducției.

Scriitorul a ales un motto al cărții cu care cucerește iremediabil publicul român: „Nu aș putea să mă reconciliez cu lucrurile, fiecare clipă trebuie să se smulgă timpului pentru a-mi da un sărut.” – E. M. Cioran Respectiv, pe mine, Foenkinos m-a cucerit de la pagina zero prin această trimitere la un drag compatriot cu o viziune genială și o minte sclipitoare, unul dintre aceia care ne-au scos nația din anonimat.

Romanul parcurge iubiri, cuceriri, mariaje, drame și vindecări sufletești; este fie filosofic, fie ludic, amuzant dar și incitant. Este o lectură completă în care se fac notații și asupra personajelor de terță importanță și în care cele mai surprinzătoare remarci sunt incluse în notele de subsol, care aparțin scriitorului și nu traducătorului, după cum ne-am putea aștepta.

Personal, am fost tentată să citesc romanul datorită unui articol citit despre Audrey Tautou care a jucat în ecranizarea cărții – o actriță pe care este omenește imposibil să nu o îndrăgești odată ce ai văzut pelicula Amélie. Recunosc, am străbătut întregul fir epic cu imaginea lui Audrey în minte și mi s-a părut perfectă din toate punctele de vedere – da, și actrița și eroina și cartea.

Foenkinos înregistrează și unele afirmații strecurate în text asemeni unor axiome generate de întâmplarea meditării monologale asupra unei teme conturate treptat:

– mocheta este moartea senzualității;

– cafeaua decofeinizată este cea mai puțin convivială băutură din câte există;

– morții sunt condamnați la închisoare pe viață;

– Viața poate fi frumoasă atunci când știi că deții incovenientul de a te fi născut.

– Adeseori oboseala este nucleul oricărei îndrăzneli.

– Doliul are o putere contradictorie, o putere absolută care propulsează totul atât spre necesitatea schimbării, cât și spre tentația morbidă a fidelității față de trecut.

Același David Foenkinos ne provoacă însă și la cugetări mai profunde, mai serioase și mai neobișnuite lansând reale întrebări:

Volumul era astfel tăiat în două: prima parte fusese citită pe când François trăia. La pagina 312 era mort. Ce trebuia să facă? Mai poți continua lectura unei cărți întreruptă de moartea propriului soț?

Pentru a nu dezvălui prea mult din intrigă și pentru a mă asigura că farmecul absolut al lecturii rămâne cititorului, mă opresc aici cu detaliile, deși citatele pot curge unele după altele, magia textului ținându-mă chiar și la două zile după citirea sa integrală într-o stare de emoție veritabilă.

Vă recomand tuturor acest roman, nu doar pentru a descoperi o poveste de viață, o poveste de amor, ci pentru a ne redescoperi pe noi oamenii.

Image

Vizitați și pagina oficială a editurii: http://www.nemira.ro/blog/delicatete-de-david-foenkinos-un-nou-roman-la-editura-nemira

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg