șșșș!!

Nu pune întrebarea dacă nu ești dispus să asculți răspunsul. Nu fă presupuneri. Nu îți imagina că dacă întrebi de curtuoazie și incluzi răspunsul pe care îl dorești în întrebare, va fi întocmai ceea ce vei auzi. S-ar putea ca la următorul „Ce mai faci?” să primești un răspuns real și să nu fi pregătit să asculți adevărul.

Când ți se povestește ceva, ai bunul simț de a asculta până la capăt, lasă persoana să-și descarce povestea întreagă, nu întrerupe cu confirmări, situații similare, nu interveni ca să demonstrezi că ești la curent, ai trecut prin evenimente asemănătoare ori ești dispus să oferi un sfat. De cele mai multe ori, oamenii știu ce au de făcut, știu când nu se mai poate remedia ceva, știu că și alții au pățit ceea ce li se întâmplă lor, dar au nevoia de a își spune istoria, de a se elibera emoțional de încărcătura acesteia, de a o expune spre tămăduire, de a scăpa de sintagme care îi urmăresc ori de a se aplauda că au avut curajul să-și recunoască o greșeală. De cele mai multe ori nimeni nu își dorește și nu așteaptă nimic altceva decât să fie ascultat. Să își audă vocea și să fie centrul absolut al atenției cuiva. E o clipă de egoism. Nu e atât de complicat să o acordăm, să o permitem în deplinătatea sa.

Image

 

Image source : http://mon.iihe.ac.be/trac/t2b/wiki/GridStorageAccess

Unicornii de la noi din țară

Cineva mi-a șoptit odată – nu chiar atât de demult precum s-ar crede – despre un castel străjuit de doi unicorni. Șoapta m-a urmărit și mi-a alungat somnul. Am căutat apoi  înscrisuri și am aflat detalii despre loc, despre oamenii care l-au modificat și decorat, despre pietre, despre voințe, destine, alegeri și distrugere. Am găsit cuvinte și am parcurs fragmente de istorie, mi-am plimbat ochii peste imagini vechi, noi și probabile, iar gândurile mele au început să se fugărească unele pe altele într-un carusel al dorului de drum.

O perioadă am lăsat deoparte textele, datele, informațiile și gândurile. M-am auzit însă vorbind altora despre ceea ce citisem deja, căutând din bun senin noi surse și descrieri. Mi-am dat repede seama că sunt iremediabil vrăjită de povestea a ceea ce a fost odată, a ceea ce au trăit alți oameni înaintea mea acolo, de imaginile unui loc pe care nici măcar nu-l visasem vreodată. Și mi-am propus să nu amân prea mult clipa în care voi sta față în față cu unicornii din poarta distrusă a castelului, momentul în care voi păși printre ziduri surpate și voi respira profund, sperând să inspir trecut, speranță, magie.

Clipa întâlnirii cu unicornii de la Korniș a survenit însă de mii de ori mai devreme decât mi-am propus, iar faptul acesta mă bulversează încă. Am remarcat în schimb, în timp ce ieșeam pe ușa casei mele, că se produsese o scindare interioară – cadranul rotund al ceasului de pe perete se întorsese cu spatele către mine, își sumețea bateria către noi și părea a spune „Mă retrag”. Părea că ceea ce se întâmplă e în afara timpului. Plecarea se precipitase, drumul era uimitor de rapid, timpul în sine părea a fi uitat de noi. Ni se permitea un răgaz pentru un capriciu. Mă simțeam răsfățată.

Pășind pe pământul jilav, mustind a apă, călcând pe peticele incoerente de zăpadă, m-am îndreptat cu nasul în jos către paznicii clădirii devenite monument și mă întrebam umilă dacă mă vor recunoaște ca altceva (mai mult, desigur) decât un turist curios. I-am privit apoi de la distanță. I-am cuprins pe amândoi cu privirea, avid, hrăpăreț, brusc și fremătând, apoi am început să-mi reglez respirația, să-mi temperez pulsul năuc și să las toate senzațiile și imaginile să mă asalteze în valuri molcome. Am lăsat unicornii să revină la dimensiunile lor, să mă depășească, să mă domine. M-am apropiat în pas lent și i-am studiat pe fiecare în parte, le-am admirat cornul din fier și m-am bucurat că timpul care erodează în general a fost blând cu ei. Poate oamenii au greșit. Poate nu erau unicorni, ci licorne. Au vrăjit timpul. Iar îmbătrânirea le-a ocolit. Nu au nimic amenințător în expresie, în privire, în curbura gurii. Sunt străjeri care cuceresc. Nu știu să fie violenți, duri sau periculoși. Sunt puternici, invincibili. Te îngenunchează, plângi la picioarele lor pentru că e dureros să vezi atât de multă frumusețe. E greu să le faci față. Te privesc de acolo din perfecțiunea ființei lor de piatră și îți dai seama că nici măcar o secundă nu sunt doar acolo cu tine, ci simultan în atât de multe ere, veacuri și anotimpuri.

Cei doi unicorni ai blazonului Korniș nu sunt niște creaturi monstruoase și perfide, ci niște făpturi care invocă, inspiră și alină. Pe rând, i-am strâns în brațe. I-am cuprins fiecăruia corpul rece cu brațele, mi-am lipit obrazul de  botul său, i-am mângâiat coama înspumată și i-am stat alături, așteptând să-și destăinuie din experiența trăită. Văzuți acolo, într-un singur loc mereu, asistaseră la veniri și plecări, la bucurii și decăderi, la jovialitate și ipocrizie.. Priviseră îndeaproape așa de mulți oameni încât mi-au spus doar că despre oameni nu vor să îmi vorbească. Mi-au istorisit despre vietățile cerului și ale pământului, mi-au povestit despre frunze și rădăcini, despre fân, flori, apus, răsărit, lună și ploaie, mi-au șoptit tristeți ale lemnului contorsionat, mi-au evocat castani înfloriți, fântâni clipocind și mi-au destăinuit că natura a purces la destrămarea clădirilor ridicate de om, piatră cu piatră alungă de pe temelii, împingând cu rădăcini, coropișnițe și crengi zidăria ce mai rezistă încă. Vântul dă bobârnace grinzilor de lemn, ploaia mușcă din fresce, grindina scoate din ramă orice bucățică de sticlă ori vitraliu, castelul în sine a dispărut.

Ce rămâne este doar o amintire, o sugestie a ceea ce a fost cândva. Terenul în alunecare dezvăluie foste pivnițe uriașe, grijuliu construite, dar năpădite acum din sus și din jos de ierburi prelungi, viguroase în ciuda aspectului de putregai, care ascund ceea ce nu pot distruge.

M-am plimbat apoi prin ceea ce ar fi trebuit să fie curtea interioară a castelului, am măsurat cu pasul coridoare bănuite, am cules pietre de un verde aparte – verdele pe care orice suflet de licornă îl insuflă chiar și unei pietre -, am privit printr-o fereastră fără geamuri cerul cu nori și m-am întrebat ce-și doresc unicornii din poartă. Am hotărât însă că e suficient pentru prima noastră întâlnire, nu poți agasa o astfel de făptură cu întrebări, am găsit o variantă de a formula un enunț în viitor astfel încât să nu fie întrebare, am făcut plecăciuni discrete și am promis să revin, în primăvară, când verdele crud al ierbii va schimba nuanțele din piatră, va înghiți apa pe care acum solul nu o mai poate primi și când îmi voi fi repovestit de suficient de multe ori tot ceea ce îmi fusese împărtășit.

Kornis

Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

Reacție întârziată

Mă uit în tavan, mă prefac a fi adormită (nu frumoasa adormită, doar adormită) și aștept să adoarmă copilul meu. Mă gândesc cum va fi mai târziu, când va crește, va ști poezii și seara, înainte de culcare, va spune o rugăciune. Mă întreb cum o să-i prezint eu tot aspectul religiei, cum o să mă exprim despre Dumnezeu și cum o să încerc să fiu obiectivă și să nu influențez itsoria religiilor cu unele dintre convingerile mele personale, cât de greu îmi va fi să nu …

Brusc, am o cutremurare și nu e din cauza frigului din încăpere. Simbolul creștinismului este crucea. Îți porți crucea, împarți crucea cu altcineva sau pui cruce unei activități… Îți faci cruce înainte de un drum lung, de un examen sau când pășești în lăcașuri sfinte. Dar oare de ce a fost ales acest simbol din tot ceea ce încearcă să ne învețe întruchiparea binelui din lume?! Cea mai sângeroasă dintre imaginile religioase. Cel mai dur dintre gesturi.. două săbii care fac un joc al tăieturilor în aer.. Cruzime, sânge, tristețe și viața sub semnul condamnării îmi inspiră brusc acest semn al crucii.. E un simbol care pentru prima oară în viață îl conștientizez ca un resentiment..

ImageImage source : http://goo.gl/fICDkp

 

În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat. 

Yesterday is history..

Am auzit astăzi la radio o voce spunând ceva într-un ton profund și, ciulindu-mi urechile am reușit să disting deasupra traficului, aerului condiționar și melodiei urlate de jucăria copilului, următoarele cuvinte:

 

Yesterday is history. Tomorrow is a mystery. Today is a gift. That’s why it is called the present.

 

Am căutat acum seara și am aflat că e un fragment dintr-un discurs ținut de Eleanor Roosevelt. Mi-a plăcut în primă fază faptul că e un gând al unei femei. Apoi mi-a plăcut același lucru care mi-a atras atenția prima dată: TODAY IS A GIFT. Mi-am amintit de vremea când mă trezeam dimineața și singurul motiv pentru care eram veselă și energică era tocmai faptul că am mai primit o zi, o zi de trăit, o zi numai a mea, o zi pentru mine, trimisă special și oferită în dar.

Mi-am amintit apoi de rugile fierbinți și speriate șoptite ca elevă – prin clasa a șaptea – atunci când simțeam prea presantă viața pe care se așteptau ceilalți s-o am: mă rugam să mor pe la 20 de ani, înainte să apuc să aleg un drum propriu-zis, înainte să apuc să dezamăgesc, înainte să apuc să fac oamenii dragi nefericiți. Mi-am amintit că fiecare în parte își dorea ceva pentru și de la mine, fiecare membru al familiei avea așteptări și gânduri, iar eu eram doar cocoșată de responsabilitatea de a-i mulțumi pe toți. Am cerut în repetate rânduri să nu fiu lăsată să apuc acea vârstă la care voi aduce neplăceri și nemulțumiri – pentru că știam că va veni acea vârstă și că nu-i voi putea mulțumi pe toți. Mă temeam că nu voi putea mulțumi pe nimeni. Mă temeam de propria decădere, de propriul insucces. Eram lașă. Știam că cei care pier de tineri sunt prețuiți și jeliți. Știam că oamenii își pot continua visul personal nestingheriți fiindcă oricum nu se va mai întâmpla nimic real și fiecare și-ar fi dus firul poveștii imaginare despre cum aș fi făcut eu și cum aș fi zis eu una ori alta. 

Mi-am amintit apoi că am apucat vârsta de 20 ani, atunci când viața ți se pare atât de bogată în trăiri și aventuri încât nu-ți vine să renunți la ea nici în cele mai acute clipe de suferință. Pentru că și suferința este un sentiment extrem pe care îl prețuim și îl exploatăm cât putem. Ne afundăm în propriile tenebre, durerea ne iese prin toți porii și atunci ne percem drept deosebiți pentru faptul că putem trăi senzații și sentimente atât de puternice, de acaparatoare, de absolute. Mi-am amintit cum am mulțumit Cerului că nu m-a ascultat și că m-a lăsat să văd mai departe viața alături de cei pe care i-am dezamăgit ori bucurat. Mi-am dat seama că bune și rele, suma lucrurilor este un total echilibrat, viu și în permanentă schimbare. Ceea ce duci în amintiri, în jurnale și bloguri reprezintă istoria te personală. Și istoria fiecăruia alăturată una lângă sau după alta formează istoria omenirii. 

După ce emoțiile s-au disipat și mi-am dat seama că pragul de 20 de ani a trecut și mi s-a acordat o nouă și o nouă zi, atunci mi-am dat seama ce mare este darul fiecărei clipe, fiecărui gând întrezărit, chiar dacă dispărut înainte de a fi conștientizat. 

Acum mi-am dat seama că omul controlează atât de puțin încât și prezentul i se sustrage de multe ori. Avem această clipă, care uite, deja a trecut, dar încă una și încă una în care apucăm să ne minunăm de cea dinainte, de cea care uite că tocmai trece.. Prezentul este cel al omului. Efemer, incert, colorat și viu..