Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

Advertisements

Moarte subită. În două rânduri.

Am murit de două ori.

Odată pe masa de operație din spital – era frig și întuneric,

auzeam voci frânte, scrâșnete metalice și apoi .. nimic.

Bezna opacă a cuprins și mintea și urechea și pulsul.

A doua oară mi-a fost zdrobită inima

– prelevată pentru un transplant,

așteptând să palpite în adolescență de necunoscut –

plonjând din cer în carcasa unui avion în flăcări.

Am fâsâit și eu puțin, cât o scânteie de butelie,

spectaculos am pierit, în valuri de foc și cenușă.

E liniște iar.

Atâta liniște încât o aud cu ecou.

http://goo.gl/Q0flMUImage source : http://goo.gl/Q0flMU

 

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat. 

Cu licurici în suflet..

M-am așezat în iarbă. Multe paie în jurul meu îmi transmiteau mirosuri de toamnă și gânduri de ploaie. Garduri din nuiele împletite păreau a încerca delimitări nefirești în peisajul verde. Oameni trecuseră pe acolo. Doriseră să se știe că au trecut pe acolo. Au încercat chiar să demonstreze că au rămas acolo mult timp. Că se simt proprietari. Că ceva din pământ și iarbă, din rouă și din norii de deasupra câmpului le aparține. Câtă nerozie !

Am mângâiat spicele frânte care ajungeau la nivelul palmei mele și m-am întrebat cum comunică ele cu cerul. Mi-amn răspuns apoi, privindu-le atent. Prin culoare. Se ițesc verzi și crude, apoi, în timp, tot ascultând muzica sferelor, trilurile stelelor și trecerea soarelui, devin mai aspre, mai rezistente și totuși mai fragile. Își schimbă nuanța, devin palide, terne și se apropie de pământul care le-a născut. Își iau rămas bun de la înaltul pe care au încercat să-l atingă și se lungesc inerte pe sol, așteptând grăunțe calde de nisip să le macine corpul, să le niveleze grijile și să le transforme.

Am stat apoi în liniște timp îndelungat. Am stat cuminte și am simțit umezeala rece a pământului căutându-mi porii prin care să mi se strecoare în suflet. Am stat cu ochii închiși și am trăit orbește apusul de soare și răsăritul lunii. Am simțit cum se schimbă moliciunea aerului într-o densitate întunecată. Am simțit gândurile părăsindu-mi cugetul unul câte unul, până când în locul lor a rămas o simplă stare de bine, fără substraturi, fără amintiri, fără planuri. Am deschis ochii atunci când devenisem un corp relaxat respirând natură. Am întins mâna în beznă și după câteva clipe, pe firele subțiri de păr de pe braț mi s-au așezat licurici luminoși. Am vrut să-i înghesui pe toți în pumn și apoi să le înghit lumina, să nu mai fie niciodată întuneric în ființa mea. Dar nu era corect să le răpesc farmecul, să le curm vioiciunea efemeră. Nu puteam fi atât de egoistă încât să îi consider ai mei. I-am lăsat să poposească acolo atâta timp cât au dorit, iar apoi mi-am așezat palmele pe genunchi și mi-am dat seama câte pierde omul modern cu viața lui plină. Plină de o agitație fără vrajă.

licurici

Image source : http://www.tumblr.com/tagged/firefly-jar

Rivala lunii, umbra licornei

Cred că e ultima noapte cu lună plină din august. Așa simt eu. Mâine luna va părea plină, dar va fi puțin ciuntită. Discul ei va fi mușcat de un dragon invizibil.

Astăzi am ales ca partenerul colindării să-mi fie luna. Am alergat lent, extrem de lent, alegând mereu străzile pe care luna putea să-mi rămână în partea stângă. O priveam adesea, peste umărul stâng. Așa cum privești un coleg pe pista de alergare sau un iubit în plimbarea prin parc. Ne zâmbeam. Luna a fost încântată. Nu a mai alergat niciodată cu nimeni. Păstram ritmul. Era mereu acolo.

Umbra mi se lungea subțire și vagă spre dreapta mea. Ca și când propria imagine mă îngâna nemulțumită că nu-mi sunt mie suficientă. M-a amuzat tentativa umbrei mele de a-mi sta mereu puțin înainte, de a se asigura că o reperez, de a mă urmări devansat. Un soi de concurență cu discul argintiu, silențios și departe.

Priveam înapoi către lună. Umărul meu stâng se pierdea în întuneric și percepeam tot mai acut marginile lunii, desenele profilului ei, prezența ei pe cerul fără stele și fără nori. Mi-am dat seama că acest profil mă va urmări în continuare, o lună întreagă, până la următoarea întâlnire completă, deplină, perfectă.

Nu mi-am dat seama în schimb când am ajuns din nou acasă. Acasă era lumină multă, dureros de multă pentru ochii mei deja obișnuiți cu semiobscuritatea. Acasă mă aștepta un vechi partener, acela mâinile pline de dragoste, atât de pline încât uneori mâna mea aluneca printre degetele prea îndrăgostite. Acasă se schimbase un miros. Totul parcă devenise un pic mai verde. Mai bun pentru mine. Mai liniștit. Acasă mi-am dezbrăcat camuflajul și mi-am regăsit trecutul.

 

Image source : http://farm5.staticflickr.com/4037/4453621859_5ecb5b8242_o.jpg

unicorn shadow