Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.
Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.
Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.
Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.
Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.
Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.
Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.
—————————————–
* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.
Image source : http://goo.gl/7GWYN0
