Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

Neputința licornei

Astăzi m-am camuflat în haine noi. Unele primite de curând. Altele cumpărate astăzi. Încălțări albe și ceas asortat. În rest, mult verde. Nu poți scoate pădurea din sufletul licornei, chiar dacă ai făcut-o om. Mi-am răsucit vârtecușul și cu puțina coamă am ascuns din nou cornul în păr. Am pornit să cutreier satul. Același sat. Aceiași oameni. Am ales un alt traseu. Cu opriri convenționale. Cu dat binețe celor pe lângă care treceam în viteză suficient de redusă pentru a-i recunoaște. Cu lentoare în pași. Pentru că e greu să alergi pe două picioare după ce ai făcut-o pe patru picioare copitate o eternitate.

Am salutat și luna de la bun început. Era parcă prea luminoasă pe cerul ce nu se săturase încă de soare și apărea cumva ne-la-locul ei. Am simțit-o aproape. Nici eu nu-mi găsesc locul aici. Nici eu nu mă încadrez chiar cum trebuie. Dar am alergat înainte. Înainte și cu multe cotituri. Ca un slalom printre buturugi străvechi ce răsăreau prin puterea amintirilor mele din asfaltul cald.

Câinii nu m-au dat de gol nici de data aceasta. Am întâlnit un cal. M-am apropiat dar până nu am stat în fața lui, scuturând din cornul mascat nu m-a văzut. A fost ciudat să-i vorbesc. Prea ciudat. Nu găseam silabele corecte ca să-i spun despre strămoșii lui, ca să-l întreb despre viața lui de acum. Așa că am tăcut zâmbind. I-am stat doar alături. După ce a mai rumegat câteva gânduri s-a înclinat ușor, și-a îndoit piciorul stâng din față și a făcut o plecăciune. Mi-a fost atât de drag! Atunci, acolo, l-aș fi îmbrățișat. Dar mi-am scuturat doar coama și l-am lăsat să vadă strălucirea dinăuntru, iar el s-a ridicat mulțumit și a făcut trei pași în spate.

I-am mai stat alături puțin, dar am pornit mai departe. Greierii cântau senini ca întodeauna, ca și când nimic nu-i poate opri din lungile și sonorele serenade, că și când ei retrasmit la suprafață tumultul intern al pământului. Ca și când le este imposibil să asculte și să nu redea muzica pe care o aud. Ca și când ei reprezintă veșnicia. Perpetuu acolo, nevăzuți de oameni, dar auziți și pomeniți.

Am dat mai apoi peste un cadavru. Morții par mereu mai mici decât atunci când erau în viață. O păsărică moartă zăcea cu gâtul frânt în colbul de pe drum. O vrăbiuță, din acele ciripitoare despre care oamenii spun că sunt prea multe ca să li se simtă lipsa. Dar ei nu știu ce mult valorează viața celor mulți. Celor mulți și nevinovați și buni.

Am luat vrăbiuța și am așezat-o în iarbă. La mică depărtare de calul dinainte. Mi-am dat seama că mi-am pierdut puterea de a mai învia corpul pe care suflul vieții l-a părăsit. Am devenit prea om pentru a mai putea reînnoda viața. Am plâns, am șoptit și mi-am cerut iertare. Iertare că sunt neputincioasă în fața firii.

Cred ca ceva apasa si turteste casa.

Perdelele si geamurile sunt curbate spre exterior. Camera devine convexa si ma intreb daca nu o sa se sparga sticla in termopane. Dulapul se alungeste dureros. Oare nu o sa se deformeze hainele? Oglinda de pe usa se transforma in suprafata mata, inchisa la culoare. Doar 4 elemente raman neschimbate. Ora afisata de radioul cubic cu ceas. Afisaj si butoane de control digitale, o cutie plasticata ce indica ora 18:51.

De ce oare reprezentarea timpului e mai puternica decat cea a spatiului? Ne-am obisnuit sa ne personalizam spatiul insa timpul nu ne apartine. Nu-l putem nici macar inchiria. Timpul ramane o conventie impusa. Nu voi impune niciodata un minut personal de 83 de secunde, dar pot impune un zid gros de 83 cm daca imi doresc.

In spatiul nostru, in viata noastra, timpul ne ramane paralel. Timpul ne priveste cu indiferenta.

Ferestrele o sa pocneasca imediat.
Oare si patul in care zac fornaind si respirand cu dificultate a devenit concav?