Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

Advertisements

Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Ineditul de septembrie

Fiul meu, în plimbarea lui pe ulița pe care locuim în satul Șelimbăr, astăzi la ore matinale, a ales să-și înghesuie pașii pe lângă un gard de sârmă. Și în mersul lui deloc echilibrat, a călcat pe o frunză de toamnă. Maronie, scorțoasă și restrânsă în sine. A pârâit când a fost fărâmițată de talpa lui mică, iar copilul meu… s-a speriat. Sunetul acesta al unei frunze care moare, ale cărei oase vegetale se rup sub piciorul lui, l-au speriat pe naivul care nu a mai avut percepții reale despre toamnă până la vârsta de doi ani.

Am râs când s-a speriat și mi-a sărit în brațe. În clipa aceea, timpul s-a oprit, totul a dispărut din jurul și dinăuntrul meu și a rămas doar mirarea aceea autentică și spaima de nefamiliar.

ImageImage source : http://goo.gl/hPTsgA

 

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Nu m-a recunoscut nici unul dintre muritori..

În amintirea codrului meu, cu gândul la pădurea verde cu trunchiuri bătrâne, cu ochii plini de veverițe și ciripit de păsări mici, m-am avântat să colind străzile care mă înconjoară acum.

M-am camuflat în jeanși scurți și pantofi sport colorați, mi-am ascuns cornul întunecat sub o șuviță și am părăsit bătătura închiriată efemer. Am alergat încet, lin și absent prin satul al cărui nume l-am uitat deja. Am privit în salturile mele molcome luna cu marginile ei sângerii și m-am întrebat ce va mai aduce vântul ca vești din regat. Am aruncat priviri repetate stelelor micuțe pe care le-am reperat ușor în țesătura cerească și m-am întrebat câte aripi de îngeri veghează acum asupra oamenilor. 

M-am temut în dreptul felinarelor stradale de prezența gălăgioasă a celor neintrați încă în casele lor, dar nu mi-au perturbat ritmul decât un grup de copii lipsiți de forța autorității care să-i ghideze într-o singură direcție și un bărbat bărbos cu o sticlă verde aproape goală în mână, ce mi-a luminat calea cu un celular, spunându-mi printre sughițuri „Pe aici vă rog, facem lumină.” Deși ușor agasată de cele două întreruperi, am trecut neabătută mai departe, am cotit și am evitat omenirea. Am preferat prezența unor câini leneși, întinși peste canale improvizate și sunetul greierilor din câmp.

Luna își dezbrăca încet voalul roșiatic și se arăta palidă și înjumătățită ochilor mei. M-am întrebat cum ar fi luna cu nuanțe de verde, cuprinsă de mușchi ori acaparată de mici liane curgătoare. M-am întrebat apoi cum ar fi luna albăstruie, cotropită de ape adânci și tăcute.

Am trecut pe lângă multe curți unde vegheau câini de rase, forme, culori și dimensiuni diferite, dar nici unul nu a lătrat. Nu s-a bucurat nici unul dintre ei că mă zărește. Poate că locuind atât de mult, atât de aproape de oameni, și-au pierdut și ei din miros, din magie, din ființă.

Am trecut pe lângă un ochi de apă ce amintea de ploile săptămânii trecute și m-am întrebat dacă data viitoare când voi mai trece pe acolo voi găsi în loc un mic deșert ori o oază tânără și radioasă.

Am revenit acasă, unde pisicile mă așteptau cocoțate pe gard. Mi-au vorbit, mi-au reproșat absența, apoi și-au cerut scuze că sunt egoiste și s-au gudurat printre picioarele mele, mulțumite să adulmece mirosuri necunoscute pe care ele, în teama lor de patrupede și bipede, nu își pot face curaj să le găsească personal. 

Am rămas o clipă în curtea pe jumătate luminată de lună, pe jumătate umbrită de noaptea târzie și mi-am amintit că noua existență îmi impune responsabilitate nouă. Am intrat în casa șubredă, am trecut peste toate pragurile rupte și am mângâiat micul om din pătuțul de lemn de cireș, înălțând o rugă către cei ce au rămas mereu muți în lumea mea. Vrăjește-i frumos viața, înnobilează-i sufletul curat și luminează-i calea neștiută, alătură-i un suflet bun să nu fie niciodată singur.